striga

Etimologie

Din latină *strigare (< strix, -gis, „bufniță”).

Pronunție

• AFI: /striˈga/

Verb

I.

1. (v.intranz.) a scoate sunete puternice, țipete; a răcni.

   Striga cât îl ținea gura.

2. a semnaliza ceva prin țipete; a cere ajutor prin țipete.

   Strigă de durere.

3. (despre animale și păsări) a scoate sunete sau zgomote caracteristice speciei.

II.

1. (v.tranz.) a spune, a enunța ceva cu glas puternic; a-și exprima cu glas puternic voința.
2. (v.intranz.) a se văicări, a se jeli, a se plânge cu glas tare.
3. a cere ceva cu glas tare, a reclama ceva impetuos; a pretinde, a porunci.

   Strig un nume.

4. (v.intranz.) a se răsti la cineva, a-i adresa cuiva vorbe aspre; a-i vorbi cuiva tare și cu dușmănie.
5. (v.tranz.) a chema (pe cineva) cu glas tare să vină, să asculte etc. (spunându-i numele).
6. (înv.) a chema la armată; a mobiliza.
7. (v.tranz.) a face cunoscut ceva (anunțând, vestind cu glas tare).
8. (v.tranz.) a se adresa cuiva cu un epitet, a denumi pe cineva; a porecli.
9. (v.tranz. impers.) a purta numele..., a se numi, a se chema...
10. (v.intranz.) a spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri.

Etimologie

Din striga.

Verb

1. forma de persoana a III-a singular la imperfect pentru striga.

Etimologie

Din strigă.

Pronunție

• AFI: /ˈstri.ga/

Substantiv

1. forma de singular articulat pentru strigă.

Referințe

• DEX online

Etimologie

Etimologie lipsă. (Ajută)

Pronunție

Pronunție lipsă. (Modifică pagina)

Substantiv

striga

1. vampir (personaj imaginar)