rugină

Etimologie

Din latină rŭbῑgῑnem, confer provensală rovilh, franceză rouille și spaniolă robín.

Se merge mai în detaliu la un latină aerūgĭnem, uneori în formă ipotetică *aerūgĭna (Pușcariu 1482; REW 243; Pascu, I, 41; Pascu, Beiträge, 7; Tiktin; Candrea), posibilă și ea fonetic. Pentru rezultatul fonetic al lui rŭbῑgῑnem, confer iuvencus > junc.

Schimbarea de accent este dificilă (Ivănescu, BF, I, 161, o explică pornind de la verbul rugini); dar cu aerūgĭnem există aceeași dificultate.

Pronunție

• AFI: /ru'ʤi.nə/

Substantiv

I.

1. substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier.
2. (p.ext) pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele.
3. (p.ext.) obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă.
4. (fig.) idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită.
5. (fig.) om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd.

II.

1. (bot.) (Puccinia) boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene, care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor.

   Boala plantelor numită rugină.

2. (bot.) (Juncus effusus) plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig.

Vezi și

• iarba-bivolului
• oxidare
• pipirig

Referințe

• DEX '98 via DEX online