ordine
română
Etimologie
Din italiană ordine < latină ordo, ordinis.
Pronunție
- AFI: /'or.di.ne/
Substantiv
| Declinarea substantivului ordine | ||
| f. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | ordine | ordini |
| Articulat | ordinea | ordinile |
| Genitiv-Dativ | ordinii | ordinilor |
| Vocativ | ordine | ordinilor |
- dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială.
- așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială; (p.ext.) conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă.
- principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii.
- organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; (spec.) stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite.
Cuvinte derivate
Cuvinte compuse
Locuțiuni
Expresii
- A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta
- (înv.) De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul
Traduceri
Traduceri
Referințe
- DEX '98 via DEX online
Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.