ordin

română

Etimologie

Din franceză ordre < latină ordo, ordinis.

Pronunție

  • AFI: /'or.din/


Substantiv


Declinarea substantivului
ordin
n. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ ordin ordine
Articulat ordinul ordinele
Genitiv-Dativ ordinului ordinelor
Vocativ ordinule ordinelor
  1. dispoziție obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă.
  2. (concr.) act care conține o dispoziție cu caracter obligatoriu.
  3. decorație superioară medaliei.
  4. categorie sistematică în zoologie și în botanică, superioară familiei și inferioară clasei.
  5. sistem arhitectonic ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat.
  6. comunitate monahală întâlnită în diverse religii, care susține o propagandă activă în favoarea religiei respective.
  7. comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni războinice.
  8. rang, categorie (după importanță).
  9. (înv.) ordine, categorie, domeniu.
  10. regulă, ordine.

Cuvinte derivate

Cuvinte compuse

Expresii

  • La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva
  • Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva
  • La ordin! = vă stau la dispoziție
  • De ordin (ul) ... = cu caracter (de)..
  • De prim (ul) ordin = de prim (ul) rang


Traduceri

Anagrame

Referințe

Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.