sens
română
Etimologie
Din franceză sens < latină sensus.
Pronunție
- AFI: /sens/
Substantiv
| Declinarea substantivului sens | ||
| n. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | sens | sensuri |
| Articulat | sensul | sensurile |
| Genitiv-Dativ | sensului | sensurilor |
| Vocativ | sensule | sensurilor |
- înțeles (al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale); semnificație.
- (în semiotică) înțelesul unui semn.
- conținut noțional sau logic.
- Îmi spui cuvinte fără sens.
- temei rațional; logică, rost, rațiune, noimă.
- Sensul vieții.
- rost, scop, menire.
- direcție, orientare.
- (mat., fiz.) fiecare dintre cele două posibilități de succesiune a elementelor unui ansamblu continuu ordonat cu o singură dimensiune.
Cuvinte compuse
Locuțiuni
- (loc.adv.) Fără sens = fără rost, la întâmplare.
- Într-un anumit sens = privind lucrurile într-un anumit mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un anumit raport.
- În sensul cuiva = potrivit vederilor, părerilor cuiva.
Traduceri
Traduceri
Referințe
- DEX '98 via DEX online
Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.