cuviință

română

Etimologie

Din latină convenientia.

Pronunție

  • AFI: /ku.viˈin.ʦə/


Substantiv


Declinarea substantivului
cuviință
f. Singular Plural
Nominativ-Acuzativ cuviință cuviințe
Articulat cuviința cuviințele
Genitiv-Dativ cuviinței cuviințelor
Vocativ cuviință cuviințelor
  1. regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politețe, decență.

Cuvinte derivate

Locuțiuni

  • (loc.adv.) după cuviință = așa cum trebuie.

Expresii

  • A găsi (sau a crede, a socoti) de cuviință = a găsi, a crede etc. că e bine, potrivit
  • Cele de cuviință = cele trebuincioase, cele ce se cuvin


Traduceri

Referințe

Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.