încuviința

română

Etimologie

Din în- + cuviință.

Pronunție

  • AFI: /ɨn.ku.vi.inˈʦa/


Verb


Conjugarea verbului
încuviința
Infinitiv a încuviința
Indicativ prezent
pers. 1 sg.		 încuviințez
Conjunctiv prezent
pers. 3 sg.		 să încuviințeze
Participiu încuviințat
Conjugare I
  1. (v.intranz.) a fi de acord.
  2. (v.tranz.) a consimți, a permite.

Cuvinte derivate


Traduceri

Referințe

Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.