politețe
română
Variante
Etimologie
Din franceză politesse.
Pronunție
- AFI: /po.li'te.ʦe/
Substantiv
| Declinarea substantivului politețe | ||
| f. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | politețe | politeți |
| Articulat | politețea | politețile |
| Genitiv-Dativ | politeții | politeților |
| Vocativ | politețe | politeților |
- atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate.
- ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc.
- (fam.; la pl.) cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (exagerată a) cuiva față de cineva.
Cuvinte compuse
Locuțiuni
- (loc.adj.) De politețe =
- care exprimă politețe.
- politicos, amabil; protocolar.
- (loc.adv.) Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă.
Traduceri
Traduceri
Referințe
- DEX '98 via DEX online
Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.