conjuncție
română
Etimologie
Din franceză conjunction < latină conjunctio, -onis.
Pronunție
- AFI: /kon'ʒunk.ʦi.e/
Substantiv
| Declinarea substantivului conjuncție | ||
| f. | Singular | Plural |
| Nominativ-Acuzativ | conjuncție | conjuncții |
| Articulat | conjuncția | conjuncțiile |
| Genitiv-Dativ | conjuncției | conjuncțiilor |
| Vocativ | ' | ' |
- (gramatică) parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție.
- (logică) conectiv („și”) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și falsă când cel puțin una dintre componente este falsă.
- (astronomie) poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească.
Cuvinte compuse
- conjuncție copulativă
Cuvinte apropiate
Traduceri
gramatică: cuvânt care leagă două propoziții într-o frază
|
|
astronomie: poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat
Referințe
Acest articol este emis de la Wiktionary. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.