Puntea

Șoapta nopții se aude suspinând încetișor;
Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
Și deodată Aurora se ivește radioasă,
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.

Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
Ea-și ia zborul peste lume de la mândrul răsărit
Și-întâlnește-n a sa cale o copilă cosânzeană
Ce-i scăldată în năvalnic și-n sân poartă odoleană.[1]

S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,
Plânsu-i lin pe sân îi cade ca un scump mărgăritar;
Iar pârâul de la maluri smulgând floare după floare,
Le depune cu șoptire lângă albele-i picioare.

„De ce plângi?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind.
Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind;
Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme...
Nouri sunt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.”



  1. Fetele de la țară își fac scăldătoare de năvalnic (pteris) și poartă pe ele flori de odoleană (valeriana), pentru ca să devie mai atrăgătoare.
Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.