Focul sacru...

Dacă primăvara vine, toți încep a lor cântare
Prin a ne vorbi de rouă și de-a vântului suflare,
Sau punând privighetoarea ca să cânte-ntr-un dafin,
O rimează foarte lesne c-un melodios suspin;
Fluturii vin mai la urmă, legănați pe aripioare;
Văile sunt însmălțate, câmpurile,-ncântătoare;
Vântul cu dulceață suflă, paserile ciripesc
Mii de șoapte, mii de cânturi, mii de flori ce-mbălsămesc!...
Pretutindeni sunt parfume, crini suavi sau roze dalbe,
Vorbă ce-a fost născocită ca o rimă pentru albe,
Și spre culme-a poeziei, ne vorbesc de câte-un dor,
Ca să bată astfel câmpii puțintel și în amor!
Dacă vine apoi seara, dânșii scot ca din cutie
Stelele nenumărate, plus o lună argintie,
Plus un cer senin, și-n fine, un zefir armonios
Îngânându-și a lui voce cu pârâul tânguios!
Iarbă verde! Aer dulce! Cer senin! Biată natură,
Iată tot ce văd în tine! Focul sacru nu se fură!