Eugen Barbu

Eugen Barbu
Date personale
Născut[1][2][3][4][5]
București, România
Decedat (69 de ani)[4][1][2]
București, România
ÎnmormântatCimitirul Bellu
PărințiNicolae Crevedia
Căsătorit cuMarga Barbu
Cetățenie România
Ocupațiejurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist, politician
Limbi vorbitelimba română[1]
Partid politicPartidul România Mare, Partidul Comunist Român 
StudiiFacultatea de Litere a Universității București
Limbilimba română 
Note
PremiiPremiul Herder
Prezență online
Membru supleant al C.C. al P.C.R.

Eugen Barbu (n. , București, România – d. , București, România) a fost un scriitor, jurnalist, scenarist, pamfletar, polemist și politician român, director de reviste,[6] membru corespondent al Academiei Române[7] și laureat al premiului Herder. A devenit un personaj controversat datorită legăturilor sale cu regimul comunist, acuzațiilor de plagiat în unele opere literare și implicării în campaniile de propagandă naționalistă, xenofobă și antisemită.[8][9]

Biografie

Fiul scriitorului și jurnalistului Nicolae Crevedia,[10][11] Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate. Unii cercetători afirmă[12] că, anterior, ar fi absolvit și școala de jandarmi. După perioada studiilor a lucrat ca jurnalist pentru presa de stânga,[13] fiind parte a aparatului de cenzură comunist.[14]

Eugen Barbu a fost corector la Întreprinderea poligrafică (1950) și revizor la Casa Scânteii (1953). În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul, timp în care au fost atacați în revistă mai toți scriitorii buni de atunci. Acționând oarecum în contrasens cu spiritul momentului, care era acela al unei relative liberalizări, Barbu a fost înlocuit la conducerea revistei, în 1968, cu Ștefan Bănulescu.[15] Înființează cenaclul Nicolae Labiș (1963), în care au debutat majoritatea poeților generației 60.

În 1969, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al CC al PCR. În anul 1974, după obținerea premiului Herder, l-a desemnat bursier pe Corneliu Vadim Tudor. În 1975, Eugen Barbu a devenit deputat în Marea Adunare Națională.[16] Din 1970 până în 1989, Eugen Barbu a condus revista Săptămîna.[17] A fost membru corespondent al Academiei RSR (1974).

Se implică în atacuri verbale, deseori având un ton „obscen”,[18] împotriva intelectualilor ce au fugit din România comunistă și a scriitorilor ce erau critici față de regimul comunist.[19]

A fondat și condus revistele Săptămâna și România Mare.

A înființat, alături de Corneliu Vadim Tudor, partidul cu doctrină naționalistă România Mare, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României în legislatura 1992-1996. După decesul său din 1993, Eugen Barbu a fost înlocuit de către deputatul Ion Duțu.

A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu.[20]

Opera literară

Debutează cu pseudonimul Eugen Rabe și Eugen Baraba la revistele Epigrama, Gluma, Păcală, Veselia (1941-1945). Debut propriu-zis: ziarul Fapta, condus de Mircea Damian, cu un pamflet (1946).[21] A debutat cu volumul de nuvele „Munca de jos” (publicată mai întâi în Viața Românească, și apoi republicată la Editura Tineretului sub titlul Gloaba).[22] A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Princepele (foarte disputat, ca fiind plagiat, volum ce a fost însoțit de mai multe volume intitulate Caietele principelui, un soi de șantier al creației), Ianus (publicat postum). A fost laureat al premiului Herder. A primit Premiul Ion Creangă al Academiei Române (1969) și Premiul Uniunii Scriitorilor (1975).

Traduce sau stilizează traduceri brute din Panait Istrati (cu care se consideră congener), Dostoievski, Thomas Mann, Faulkner.

A lăsat și un Jurnal.

A fost căsătorit cu actrița Marga Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

A fost implicat în două scandaluri de plagiat: Principele (1969) și Incognito III (1978).[22][23][24]

Eugen Barbu este exemplul tipic de contradicție dintre om și operă. Dacă despre om se poate spune că a fost „patibulo digno”, „opusul” său rezistă oricăror atacuri, de care nici n-a fost scutit. Într-un fel, scriind, Eugen Barbu exersează continuu, uneori chiar prin opere constituite, în permanentă căutare a cărții ideale. Chiar și unele romane poartă marca provizorie a nefinitului.

Distincții

  • Ordinul Muncii clasa a III-a (12 august 1959) „pentru activitate rodnică în dezvoltarea științei și culturii din Republica Populară Romînă”[25]
  • Ordinul „Steaua Republicii Populare Romîne” clasa a IV-a (10 august 1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”[26]
  • Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, [...] pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”[27]
  • Ordinul „23 August” clasa a II-a (20 august 1984) „pentru contribuția deosebită adusă la înfăptuirea politicii Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră, cu prilejul celei de-a 40-a aniversări a revoluției de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă”[28]

Opere publicate

Nuvele și povestiri

  • Gloaba, 1955;
  • Tripleta de aur, 1956;
  • Oaie și ai săi, 1958;
  • Patru condamnați la moarte, 1959;
  • Tereza, 1961;
  • Prânzul de duminică, 1962;
  • Vânzarea de frate, 1968;
  • Martiriul Sfântului Sebastian, 1969;
  • Miresele, 1975;

Romane

  • Balonul e rotund, 1956;
  • Unsprezece, 1956;
  • Groapa, 1957;
  • Șoseaua Nordului, 1959;
  • Facerea lumii, 1964;
  • Princepele, 1969;
  • Incognito I-IV, 1975 -1980; (incognito)
  • Săptămâna nebunilor, 1981;
  • Ianus, 1993;

Reportaje

  • Pe-un picior de plai, 1957;
  • Cât în 7 zile, 1960;
  • Cu o torță alergând în fața nopții, 1972;

Memorialistică, eseuri, critică, proiecte literare

  • Jurnal, 1966;
  • Măștile lui Goethe, 1967;
  • Foamea de spațiu, 1969;
  • Jurnal în China, 1970;
  • Caietele Princepelui I-VI, (1972-1981);
  • O istorie polemică și antologică a literaturii române, 1976;

Teatru (listă incompletă)

Piesele sunt adunate în volumul Teatru

  • Să nu-ți faci prăvălie cu scară, 1959;
  • Labyrintul, 1967

Versuri

  • Osânda soarelui, 1968;

Scenarii de film

Scrie scenarii de film din seria Haiducilor, dar și altele, bazate pe opere literare proprii, dar și ale altora.

  • Haiducii (1966) - împreună cu Nicolae Paul Mihail și Mihai Opriș
  • Răpirea fecioarelor (1968) - împreună cu Mihai Opriș și Dinu Cocea
  • Răzbunarea haiducilor (1968) - împreună cu Mihai Opriș și Dinu Cocea
  • Haiducii lui Șaptecai (1971) - împreună cu Mihai Opriș
  • Zestrea domniței Ralu (1971) - împreună cu Mihai Opriș
  • Facerea lumii (1971)
  • Săptămîna nebunilor (1971) - împreună cu Mihai Opriș și Dinu Cocea
  • Tatăl risipitor (1974)
  • Bietul Ioanide (1980)
  • Drumul oaselor (1980) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
  • Trandafirul galben (1982) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
  • Misterele Bucureștilor (1983) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
  • Masca de argint (1985) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
  • Colierul de turcoaze (1986) - împreună cu Nicolae Paul Mihail
  • Totul se plătește (1987) - împreună cu Nicolae Paul Mihail

Traduceri

Eugen Barbu, critic de artă

Panait Istrati

Readuce în literatura română opera lui Panait Istrati.

Eugen Barbu despre Sabin Bălașa

  • Articolul Teatrul Național, în ziarul România Liberă, 1 octombrie 1970
  • Articolul Un premiu, în ziarul România Liberă, 22 aprilie 1971
  • Articolul Culturale, în ziarul România Liberă, 3 februarie 1972
  • Articolul Tot ce pictează înseamnă Mit, în ziarul Scânteia tineretului, 28 noiembrie 1982

Citate

  • „... odată terminată o carte, ea devine un glonț scăpat din pușcă, nu-l mai poți întoarce.”[29]

Note

  1. 1 2 3 Autoritatea BnF, accesat în
  2. 1 2 Eugen Barbu, Discogs, accesat în
  3. ↑ Eugen Barbu, Gran Enciclopèdia Catalana
  4. 1 2 Eugen Barbu, Brockhaus Enzyklopädie
  5. ↑ Eugen Barbu, Opća i nacionalna enciklopedija
  6. ↑ „DOCUMENTAR: 95 de ani de la nașterea scriitorului Eugen Barbu”. Arhivat din original la . Accesat în .
  7. ↑ „Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent”. Accesat în .
  8. ↑ Ioanid, Radu (). Wyman, David S.; Rosenzveig, Charles H., ed. The World Reacts to the Holocaust. JHU Press. p. 239. ISBN 978-0-8018-4969-5.
  9. ↑ Gallagher, Tom (). „Barbu, Eugen (1924-93)”. În Cook, Bernard A. Europe Since 1945: An Encyclopedia. Routledge. p. 124. ISBN 978-1-135-17932-8.
  10. ↑ „"Eugen Barbu e fiul lui Nicolae Crevedia" - Curierul National - 17 ianuarie 2003”. Arhivat din original la . Accesat în .
  11. ↑ Tudaran, Dorin (). Eu, fiul lor- Dosar de Securitate. Polirom. p. 76.
  12. ↑ Ecaterina Taralunga,Enciclopedia identității românești, București,EdituraLitera, 2011
  13. ↑ Călin
  14. ↑ Grigurcu; Ioanid
  15. ↑ Gabriel Dimisianu: Un martor din apropiere
  16. ↑ http://agonia.ro/index.php/essay/13911134/print.html%5Bnefuncțională%5D
  17. ↑ „Critici in profil RO”. Arhivat din original la . Accesat în .
  18. ↑ Tismăneanu, p.225
  19. ↑ Ioanid
  20. ↑ „Eugen Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor”. Arhivat din original la . Accesat în .
  21. ↑ Ghițulescu, Mircea (). 100 Cei mai mari scriitori români. Lider. p. 308.
  22. 1 2 „Eugen Barbu - Fundatia Romania Literara”. Arhivat din original la . Accesat în .
  23. ↑ „Cui îi e frică de plagiat? - Fundatia Romania Literara”. Arhivat din original la . Accesat în .
  24. ↑ Flash News - Agentie online de stiri, Flash News
  25. ↑ Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne nr. 308 din 12 august 1959 privind conferirea unor titluri, ordine și medalii, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul VIII, nr. 25, 17 septembrie 1959, p. 190.
  26. ↑ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne nr. 500 din 10 august 1964 pentru conferirea unor ordine și medalii, publicat în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, anul XIII, nr. 18, 9 decembrie 1964, p. 155.
  27. ↑ Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 157 din 4 mai 1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul VII, nr. 96, Partea I, vineri 6 august 1971, p. 633.
  28. ↑ Decretul prezidențial nr. 165 din 20 august 1984 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, anul XX, nr. 67, Partea I, miercuri 22 august 1984, p. 3.
  29. ↑ Marina Bădulescu. „Documentar”. Arhivat din original la . Accesat în .

Legături externe

Acest articol este emis de la Wikipedia. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.