Giorgio Parisi

Giorgio Parisi și-a primit diploma de la Universitatea Sapienza din Roma în 1970, sub supravegherea lui Nicola Cabibbo. A fost cercetător la Laboratori Nazionali di Frascati (1971-1981) și om de știință vizitator la Universitatea Columbia (1973-1973), Institut des Hautes Études Scientifique (1976-1977) și École Normale Supérieure (1977-1978). DIn 1981 până în 1992 a fost un profesor titular de fizică teoretică la Universitatea din Roma Tor Vergata și acum este profesor de teorii cuantice la Universitatea Sapienza din Roma. El este membru al colaborării Simons „Cracking the Glass Problem”.[23] Din 2018 până în 2021 a fost președintele la Accademia Nazionale dei Lincei.[24]

Interesele de cercetare ale lui Parisi sunt largi și acoperă fizica statistică, teoria câmpului, sisteme dinamice, fizica matematică și fizica materiei condensate, unde este cunoscut în special pentru munca sa asupra sticlei de centrifugare și a modelelor aferente mecanicii statice care provin din teoria optimizării și biologie.[25] În special, el a adus contribuții semnificative în ceea ce privește aplicațiile sistematice ale metodei replică la sistemele dezordonate, chiar dacă metoda replică în sine a fost descoprită inițial în 1971 de Sam Edwards.[26]

El a contribuit, de asemenea, la domeniul fizicii particulelor elementare, în special la cromodinamica cuantică și teoria coardelor. Împreună cu Guido Altarelli, el a introdus așa-numitele Dokshitzer-Gribov-Lipatov-Altarelli-Parisi.[27] În domeniul dinamicii fluidelor el este cunoscut pentru că a introdus, împreună cu Uriel Frisch, modele multifractale pentru a descrie fenomenul de intermitență în curgerile turbulente.[28] El este, de asemenea, cunoscut pentru educația Kardar-Parisi-Zhang care modelează agregarea stocastică.[29] Din punctul de vedere al sistemelor complexe, el a lucrat la mișcarea colectivă a animalelor (cum ar fi roiurile și turmele). El a mai introdus, împreună cu alți fizicieni italieni, conceptul de rezonanță stocastică în studiul schimbărilor climatice.[30]

• Parisi, Giorgio (1988). Statistical Field Theory. Addison Wesley. ISBN 978-0201059854.
• Mézard, Marc; Giorgio Parisi; Miguel Angel Virasoro (1987). Spin glass theory and beyond. Singapore: World Scientific. ISBN 978-9971-5-0115-0.
• Parisi, Giorgio (2006). La chiave, la luce, l'ubriaco. Roma: Di Renzo Editore. ISBN 978-88-8323-149-0.
• Parisi, Giorgio; Auletta Gennaro; Fortunato Mauro (2009). Quantum Mechanics. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-86963-8.
• Parisi, Giorgio; Urbani Pierfrancesco; Zamponi Francesco (2020). Theory of Simple Glasses. Cambridge University Press. ISBN 9781108120494.