Pictura bisericească a lui Gheorghe Tattarescu

Gheorghe Tattarescu a fost considerat ca fiind un reformator în pictarea bisericilor. Direcțiile pe care a mers în inovare urmăresc în ansamblu trei capitole distincte.[1] Primul îl reprezintă părăsirea în totalitate a obiceiului tradițional de realizare a unor scene din Vechiul Testament, abordând cu predilecție pe cele din Noul Testament, care sunt mai apropiate realităților vieții oamenilor -- Isus pe Muntele Măslinilor, Răstignirea și Nașterea.[1] Al doilea capitol este definit de renunțarea la scenele narative ce umpleau până atunci pereții edificiilor de cult prin suprapunerea până la cinci registre o dată.[2] Obișnuința tradițională a unor astfel de reprezentări oboseau privirea prin succesiunea imaginilor și deconcentrau actul de rugăciune. Tattarescu a pictat adevărate tablouri murale care erau separate între ele prin spații largi folosind suprapunerea pe două rânduri sau maxim trei, atunci când pereții aveau o înălțime mai mare.[2] Spațiile de distanțare le-a umplut cu motive decorative sau imitații de marmură. Această tehnică a fost adusă de artist din Italia și se regăsește și în cazul unor biserici din Rusia pe care le-a vizitat în perioada 1884 - 1885. A treia direcție pe care a abordat-o, a fost folosirea stilului realist și părăsirea picturii bizantine, care era caracterizată de Alexandru Xenopol de sentimentul „... de a fugi de expresia frumosului care leagă pe om de carne”. Astfel, Tattarescu a avut curajul să figureze pe pereții bisericilor chipul omului care răspunde la ideea clasică de frumusețe. [2]

În perioada 1852 - 1855, Tattarescu a lucrat la pictarea bisericilor Zlătari din București, Oteteleșanu din Măgurele, Ilfov, Cetățuia din Râmnicu Vâlcea, biserica Mănăstirii Bistrița și biserica Episcopiei Râmnicului. A lucrat la cinci biserici în patru ani, pe unele le-a terminat până în 1855, altele erau în curs de definitivare. Artistul muncea singur la zugrăvirea bisericilor, ajutoarele pe care le avea lucrau doar la prepararea pereților, trasarea chenarelor sau acoperirea fondului.[2]

Francezul Theodore Margot a adus comentarii laudative picturilor realizate de artist la Episcopia Râmnicului și la Bistrița în lucrarea intitulată O victorie în cele șaptesprezece districe ale României, antiquități și curiozități naturale, situe, orașe, monumente, date istorice, usuri și moravuri care a apărut în anul 1859 la tipografia C.A. Rosetti din București.[3] Alexandru Lăzărescu a scris un lung poem despre picturile de la Mănăstirea Cetățuia. Poemul i l-a dat în manuscris lui Tattarescu în 18 noiembrie 1856 și a fost publicat în Albumul literar român, București, decembrie 1856 - mai 1857. Ultima strofă care a încheiat poemul este:

................................................................
Și Gheorghe Tattarescu în linii de lumină
Imaginile sacre în templu producând
Romînul Mikel-Angelo, prin arta sa divină
Redete Cetățuii renumea-i d-oare-când.[3]
................................................................

Lăzărescu a scris și o dedicație la final „... Lui Gheorghe Tattarescu, în semn de stimă pentru frumoasa sa artă, drept omagiu pentru marele său talent, spre neuitare pentru amiciția sa, îi trimite aceasta sincerul său amic A. Lăzărescu”.[3] Au existat numeroase astfel de mărturii documentare. Așa este și cea a starețului Roman Erei al Mănăstirii Bistrița care i-a scris artistului o lungă scrisoare în care a spus că „... încă din minutul ce v-am văzut în anul pasat, nu am avut nici pînă acum așa norocire ca să vă slujesc; nu gîndiți poate că vă laud... dar arta meșteșugului d-voastră este un ce rar. Dorința mea au fost și este să admir pe un artist ca d-voastră... faceți ca penelul din mîinile d-voastră să corespunză în secolii viitori, ca a lui Moise de Michel Angelor la Roma și alții ca d-voastră”. Similar, Alexandru Pelimon în Impresiuni de călătorie în Romînia din anul 1858, a descris picturile realizate de artist la Episcopia Râmnicului și a elogiat tabloul Renașterea României aflat în expoziția de la Colegiul Sfântul Sava, precizând că „... Romînia are mult a se făli cu acest ingenios bărbat cel ce celebră și cîntă regenerarea ei...”[3]

Din momentul în care s-a întors de la studii din Italia până în 1858, Tattarescu s-a ocupat doar de pictura religioasă, asta și din cauza Războiului Crimeii care s-a terminat în anul 1856.[4] Pictura de șevalet, portretele sau scenele istorice, nu a reprezentat un punct de interes pentru comanditarii săi. Astfel, în această perioadă, artistul a devenit cel mai important pictor bisericesc din Țara Românească, el fiind asaltat de o mulțime de comenzi. Ca urmare, Tattarescu a fost preocupat să-și formeze o echipă de colaboratori care să-l ajute în munca sa. În acei ani, pictorul a început să șe gândească să-și atragă un cerc de tineri pe care să-l instruiască și să-l plătească. Urmărindu-și scopurile artistice, el și-a cumpărat în anul 1857 o casă pe actuala stradă Domnița Anastasia nr. 7 din București, actualul Muzeu Gheorghe Tattarescu, pe care o renovează și o amenajează cu un atelier de pictură și odăi în care să-și cazeze elevii.[4]

În anul 1858, artistul a primit comanda să picteze Biserica Sfântul Spiridon din București.[5] A lucrat timp de doi ani pentru realizarea picturilor murale și la încheierea proiectului a trecut imediat la pictarea Bisericii Kretzulescu de pe Calea Victoriei nr. 47. Lucrarea de la Kretzulescu a realizat-o în același timp cu paraclisul de la Mănăstirea Antim și cu picturile murale de la Biserica Sfântului Luca din Brânceni, Teleorman. Astfel, Jacques Wertheimer-Ghika a concluzionat că Tattarescu a reușit să picteze la cinci biserici în decursul a doar patru ani, luînd-o în considerare și pe biserica aflată pe moșia Băleni, Dâmbovița unde a lucrat în parteneriat cu Nicolae Teodorescu.[5] Din analizele ulterioare ale istoricilor de artă a rezultat pentru perioada 1857-1862, că artistul a pictat circa 10 biserici (vezi lista bisericilor de mai jos). În 1859 a realizat douăzeci și patru de icoane pentru biserica Episcopiei Râmnicului pe care o pictase în perioada 1854-1855. Prețul negociat pentru aceste icoane a fost doar de 216 galbeni, adica de doar 9 galbeni pentru o icoană de 28x21 cm, un preț modest prin comparație cu cele zece peisaje, mai mari, pe care le-a vândut Henric Trenk în anul 1857 pentru o sumă de 600 de galbeni.[6]

Datorită numeroaselor comenzi pe care le-a realizat pe tărâmul picturii religioase, Constantin I. Stăncescu a precizat că:

„... Numele D-lui Tăttărescu a devenit așa de identicu cu pictura istoriei sacre, încât de mult, de mult timp, deja rare ori se face o biserică care să nu fie opera D-lui. Acesta este dreaptă răsplată a lungilor și conșciințio-seloru sale studii în pictură bizantină (sic!) căci D-lui îi datorim mai cu semă corectarea stilului bizantin la noi... Numărul operelor D-lui Tăttărescu este atât de mare încât, dacă ar fi concentrate într-un singur loc, ar trebui o baselică ca Sf. Petru din Roma ca să le conție... A depins până acum peste 25 de biserici (în 1866, n.n.!). Nu e colțu țării pe unde să nu fi preumblatu al seu penelu...”
----- Constantin I. Stăncescu în Mișcarea artistică în România, în Atheneul Român, anul I, nr. 6-7, noiembrie - decembrie 1886

Portret Gheorghe Tattarescu - de Artur Georgescu de la Huși^[A]

Așa cum a menționat Ion Frunzetti în comentariile sale critice, Tattarescu ajunsese să se ajute atât de mult de elevii săi încât devenise la un moment dat un simplu corector de atelier, astfel numit chiar de contemporanii lui.[7][8] Se ajunsese ca reprezentanții bisericilor să stipuleze în contracte cerința imperativă ca artistul să zugrăvească singur chipurile sfinților, iar elevii săi puteau zugrăvi hainele, fapt care denotă că Tattarescu nu obișnuia să picteze veșmintele. Analiza lui Frunzetti răspunde astfel la întrebarea legitimă - Cum și de ce s-a propagat stilul Tattarescu în România și cum de a reușit ca artistul să picteze un număr atât de mare de biserici într-o singură viață?[8]

Anul 1884 a venit cu o comandă foarte importantă - realizarea picturilor murale la Mitropolia din Iași. Având vârsta de 64 de ani, artistul a hotărât să facă o deplasare de documentare în Rusia pentru ca să ia contact cu lucrările unor pictori ca Vassili Vereșciaghin, Sergey Ivanov, Kornief, Karl Bryullov. Și-a luat concediu de la Școala de Belle Arte din București și în data de 17 mai 1884 a plecat pentru o perioadă de trei săptămâni de zile. După un scurt popas la Odesa, a plecat la Kiev, apoi Moscova și destinația finala - Saint Petersburg. Revenirea în România a făcut-o prin Varșovia și Cernăuți. Artistul a mai făcut o doua excursie de documentare în anul 1895.[9] În opinia lui Frunzetti, Tattarescu a simțit nevoia să lase posterității o operă durabilă și de aceea a dorit să se instruiască cu privire la arta decorativă rusă.[8]

Cu toate că a studiat la Moscova și Petersburg frumoasa pictură murală rusă, stările de oboseală specifice vârstei înaintate pe care o avea și-au spus cuvântul. Ca atare, Frunzetti a considerat că Tattarescu nu a apreciat marea tradiție decorativă bisericească rusească, reprezentată de pictori cu notabilitate mondială ca Andrei Rubliov, și a apelat la mediocritatea contemporanilor ca Vereșciaghin.[10] Revenit în țară, Tattarescu a început lucrul și a prezentat Comisiei de recepție în anul 1886 o catedrală impunătoare dar nereușită ca realizare. Cu toate acestea, faima pe care a obținut-o cu pictarea mitropoliei i-a adus numeroase comenzi până la sfârșitul vieții - la Florești (1887), la Stoicănești (1889), Huși (1890), precum și în județul Constanța unde a proliferat o concepție de artă redusă la bunele intenții și un meșteșug epigonic pe măsură.[10] La lucrarea de la Biserica Sfântul Ilie din Craiova, Tattarescu a renunțat să-și mai îndrume elevii. Pur și simplu i-a lăsat pe Dimitrie Teodorescu și pe G. Ioan să zugrăvească biserica după planurile sale.[10]

Faptul că Gheorghe Tattarescu a considerat că pictura în ulei pe o tencuială uscată este la fel de durabilă ca fresca (pe ud) a fost o eroare care a privat posteritatea de o mulțime de lucrări pe care acesta le-a realizat. O altă eroare ține de metodologia de pregătire a pereților. Tattarescu a executat la unele biserici unele lucrări de repictare fără ca să spele pereții și să-i cojească. Aceste procedee neefectuate au făcut ca vechile picturi în frescă să nu iasă la vedere. De aceea, Ion Frunzetti, studiind ceea ce a mai rămas, a înțeles că rolul de corector al stilului bizantin, așa cum s-a exprimat Stăncescu, a fost unul determinant și covârșitor în secolul al XIX-lea, chiar dacă a fost unul nefericit. Acestui rol corector, a opinat Frunzetti, i s-a datorat laicizarea picturii bisericești în România.[10]

Gheorghe Tattarescu a pictat peste 50 de biserici și acest lucru i s-a părut înspăimântător istoricului George Oprescu, pentru că „... A zugrăvit nu mai puțin de cincizeci și două de biserici. Când ne gândim că decorarea unei singure capele a făcut uneori nemuritor pe un artist al Renașterii, o atare activitate ne înspăimântă și ne întristează”. Comentând opera religioasă a lui Tattarescu, Oprescu a catalogat-o a fi „... o repetiție searbădă și stereotipă a acelorași scene, cu personaje fără trup și fără formă, lipite de fondul tabloului, la care, de la un caz la altul, numai culoarea draperiilor era schimbată.”[11]

Teodora Voinescu a ajuns la concluzia că artistul folosea șabloane și picta doar obrajii sfinților. George Oprescu a fost de părere că și cu ultima pictură murală de la Mitropolia din Iași, artistul a înregistrat un eșec, chiar dacă a încercat o înnoire a limbajului prin vizita sa de documentare în Rusia.[12] Ca și în cazul lui Constantin Lecca, Tattarescu a crezut că pictura în ulei combinată cu un procedeu expeditiv în tempera, poate înlocui decorațiile realizate în frescă ale vechilor zugravi. El chiar a crezut, fiind de fel un om modest, așa cum credea toată lumea în epoca în care a trăit, că este cel mai mare pictor religios. Și la o analiză sumară a educației sale italiene, a conștiinței de meșteșugar onest, a credinței sale, reală dar fără un avânt anume, se poate realiza că totul a dus, în ce-l privește, la acceptarea artei linse, lucioase, banale și dulcege, pe care a adus-o de la Roma, în locul vechilor fresce uitate prin mănăstiri. Cu toată valorizarea negativă adusă de aceste critici, fără doar și poate, există în portretistica lui Tattarescu destule lucrări care pot fi admirate.[12]

Nud de Artur Georgescu de la Huși

• ^A Artur Georgescu a fost cel mai devotat și mai apropiat elev al lui Gheorghe Tattarescu. A fost găzduit de maestru său într-o cameră a imobilului din Domnița Anastasia nr. 7, fiind un foarte bun prieten . până când moartea lui Tattarescu i-a despărțit. Despre viața și activitatea artistică a acestuia se cunosc foarte puține date, Georgescu neintrând niciodată în sfera de interes a criticii de artă. El are un loc important în construirea imaginii vieții maestrului său, mai ales în modul de relaționare al acestuia cu elevii săi. În colecția de pictură a lui Tattarescu există mai multe lucrări semnate de Artur Georgescu de la Huși, precum și o serie de corespondență.[45] O scrisoare către Tattarescu dezvăluie că

„... Prea scump binefăcător și venerabil Maestru,

Zice o legendă, că bunul Dzeu a întrunit la o cerească serbare toate virtuțile în emperiul divin și toate se desfătau de mărturisirea dragostei Dumnezeești, numai două virtuți, retrase la o parte, părea că nu se cunosc. Cerescul Părinte făcu semn de a se apropia și le recomandă: una era Binefacerea, cealaltă Recunoștința. După această legendă, s-ar părea că recunoștința și binefacerea numai în cer se pot recunoaște și împrieteni. Rog pe Dzeu să mă ierte dacă eu, umil muritor, protestez cu supusa dragoste flască de atom cugetător, contra acestei legende și mă declar potrivnic. Voesc ca binefacerea să pătrunză inima mea de sentimentul recunoștinței și țin foarte ca aceste două mari virtuți să se întîlnească cît mai des în mintea și iubirea sufletului meu. Cu Domnia Voastră, Venerabilul meu binefăcător și Maestru e cea mai nobilă virtute, coroana bătrîneților senine și auguste, Binefacerea. Nu o despărțiți niciodată de mine și eu vă promit că-mi va rămînea cel puțin Recunoștința pentru toată viața. Nu voi uita că prin geniosul Dtră sprijin, încep a mă număra printre luptătorii cinstiți ai muncii și sînt decis a mulțumi întotdauna printr-o silință activă sacrificiile ce le faceți pentru mine. Dea cerul ca să vă bucurați multă vreme de roadele binefacerilor Dtră. și să încununeze cu sănătate devină, anii scumpului și venerabilului meu Maestru. Doresc ca ziua anului nou, s-o pitreciți totdauna sănătos și fericit împreună cu scumpa Dtră familie. Primiți, scumpul meu binefăcător, ecspresiunea profundelor mele sentimenti de iubire, reconoștințabilul respect ce vă păstrez.”
----- Artur Georgescu - Comuna Urlați, județul Fălciu

Jacques Wertheimer Ghika a pomenit și el despre elevul lui Tattarescu:

... Vechiul obicei de a găzdui în casa sa cîte unul sau doi dintre elevii săraci ai școlii de Belle Arte, Tattarescu nu l-a schimbat nici după ce a plecat de la conducerea școlii. Camera de lîngă atelierul pictorului este locuită acum de Artur Georgescu, căruia i se va spune Georgescu de la Huși. Tînărul, care are o intrare pe o scară separată, la care se ajunge prin fundul curții, caută să incomodeze cit se poate mai puțin pe cei din casă. Tattarescu îl cheamă uneori și stă de vorbă cu el, căci tînărul acesta este sîrguitor, îi evocă propria sa copilărie. În vacanța de Anul Nou, Artur Georgescu pleacă la părinți în Moldova. De acolo el adresează maestrului o epistolă care, în redactarea ei naivă, aduce o dovadă grăitoare despre calitățile sufletești ale scriitorului și de sentimentele pe care i le inspiră bătrânul mentor al tinerimii noastre artistice.”
----- Jacques Wertheimer Ghika – Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor roman și veacul său, Editura de Stat pentru Literatură și Artă – 1958

• Jacques Wertheimer-Ghika: Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, redactor Raoul Șorban, ESPLA, București, 1958
• Jacques Wertheimer-Ghika: Gheorghe Tattarescu și revoluția de la 1848, Editura Meridiane, București, 1971
• George Oprescu: Pictura românească în secolul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1984
• Ion Frunzetti: Arta românească în secolul al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 1991 ISBN 973-33-00-77-2
• Ion Frunzetti: Pictori revoluționari de la 1848, redactor Vasile Florea, Editura Meridiane, București, 1988
• Teodora Voinescu: Gheorghe Tattarescu 1818-1894, Academia Română, Publicațiile Fondului Elena Simu, IV, Imprimeria Națională, 1940

• ro bmim.muzeulbucurestiului.ro: Creația lui Tattarescu în pictura unor biserici bucureștene - de Nazen-Ștefania Peligrad, în Muzeul Municipiului București - XXX, accesat 11 mai 2020
• ro jurnalul.antena3.ro: Moștenire: Gheorghe Tăttărescu a pictat 52 de biserici - de Cătălin Pruteanu, din 2 martie 2009, accesat 11 mai 2020