Luceafărul
„Luceafărul” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Mihai Eminescu, începută încă din 1873, dar scrisă și finisată de-a lungul multor ani până la publicarea sa în aprilie 1883 în Almanahul societății studențești România Jună din Viena. După publicarea la Viena, poemul a fost reluat apoi în același an în revista Convorbiri literare și în final în volumul princeps intitulat „Poesii” sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, publicat în anul 1884.
| „Luceafărul” | |
 Manuscris din 1882 al poemului | |
| Autor | Mihai Eminescu |
|---|---|
| Titlu original | „Luceafărul[*]” |
| Țara primei apariții | România  |
| Limbă | română |
| Gen | poem de dragoste |
| Data publicării | 1883 |
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat în ianuarie 2009 că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste.[1][2]
Structură
_apr_1904.png.webp)
Poemul este format din 98 de strofe. Antiteza terestru-cosmic este evidențiată în structura poemului: prima și ultima parte realizează o fuziune între cosmic și terestru. A doua parte este plasată în plan terestru, iar a treia - în plan cosmic. În prima parte, Luceafărul și fata de împărat se îndrăgostesc și își vorbesc în visul fetei: cu eforturi, Luceafărul se întrupează pentru a-i putea răspunde la chemarea-descântec. El îi cere să-i fie soție, dar fata simte incompatibilitatea imposibil de depășit dintre ei, („ochiul tău mă-ngheață”, „Privirea ta mă arde.”), și îi cere să rămână muritor, pentru a-i rămâne aproape. El acceptă și, în partea a treia, face o călătorie dincolo de originile Universului, la creatorul lumii. Demiurgul îi explică ce rol are în Univers: el este "cuvântul dintâi", adică energia primordială a lumii. Dacă el ar dispărea de pe cer, ar dispărea lumea întreagă. Fericirea de a trăi iubind o pământeancă nu îi este dată. Așadar, paradoxal, și nemurirea limitează. Fericiți împreună, doar pentru o vreme, pot fi doar muritorii.
În partea a doua, pajul Cătălin remarcă frumusețea și tristețea fetei, care ducea dorul Luceafărului. Ei își fac reciproc mărturisiri: băiatul îi dă o delicată lecție de iubire, familiarizând-o cu gesturile erotice („Și ca să-ți fie pe deplin / Iubirea cunoscută, / Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăși mă sărută.”). Fata îi descrie setea de absolut, iar soluția lui pentru a o vindeca de aspirația spre ceea ce nu poate fi obținut este tocmai iubirea lor, posibilă, aducătoare de bucurie în mijlicul naturii. („Hai ș-om fugi în lume / [...] Căci amândoi vom fi cuminți, / Vom fi voioși și teferi, / Vei pierde dorul de părinți / Și visul de luceferi.”).
În ultima parte, revenit pe cer, Luceafărul luminează cuplul de îndrăgostiți aflat în pădurea edenică. Fata îl cheamă ca stea norocoasă („Norocu-mi luminează”), dar el, fără a se întrupa, îi explică faptul că aparțin unor lumi diferite.
Note
- „Luceafarul” lui Eminescu, omologat cel mai lung poem de dragoste, Ziua, 15 februarie 2009. Accesat la data de 23 februarie 2009.
- Biblioteca Digitala BCU Cluj - Almanachulu societatii academice social-literare "Romania Juna" 1883
Legături externe
Lucrări referitoare la Luceafărul aflate la Wikisursă