Bătălia de la Pelekanon

Bătălia de Pelekanon, cunoscută și sub forma sa latinizată Bătălia de la Pelecanum, a avut loc la 10/11 iunie 1329 între o forță expediționară bizantină condusă de Andronicus al III-lea și o armată otomană condusă de sultanul Orhan Gazi. Armata bizantină a fost învinsă, într-o încercare a acesteia de a ridica asediile otomane a orașelor din Anatolia.

Bătălia de la Pelekanon
Parte a Războaielor bizantino-otomane

Informații generale
Perioadă10/11 iunie 1329
Locîn apropriere de Nicomedia,  Turcia) (suburbia Maltepe[1][2])
🌍 ({{PAGENAME}})
RezultatVictorie otomană[3]
Beligeranți
 Imperiul Bizantin Imperiul Otoman
Conducători
Imperiul Bizantin Andronic al III-lea Paleologul
Imperiul Bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino
Imperiul Otoman Orhan I
Efective
~4,000[4]
~2,000 de la Constantinopol
restul din Tracia[5]
~8,000[5]

Cauze

După ascensiunea lui Andronic în 1328, teritoriile imperiale din Anatolia au fost pierdute, de la aproape toată din partea occidentală a Anatoliei, în urmă cu patruzeci de ani, la câteva avanposturi împrăștiate de-a lungul coastei egeene și o mică provincie în jurul Nicomediei la aproximativ 150 km de Constantinopol. Andronic a decis să atace armatele otomane care asediau Nicomedia și Niceea și spera să restabilească frontiera la o poziție stabilă.[4]

Bătălia

Alături de domestikos Ioan Cantacuzino, Andronic a condus o armată de aproximativ 4.000 de oameni[4]. La Pelekanon, o armată otomană le-a blocat drumul. Cele două armate s-au ciocnit, iar turcii au fost alungați. Cu toate acestea, cea mai mare parte a armatei turcești s-a retras în dealurile situate la nord de câmpul de luptă. Încăierări ulterioare au dus pierderi în rândul armatei otomane. A fost răspândit un zvon conform căruia împăratul a fost rănit mortal și a decedat, afectând moralul trupele, transformându-se, ulterior, în panică. Turcii i-au atacat pe bizantini, care au avut pierderi grele până ce domestikos a aranjat o retragere pe mare a armatei la Constantinopol.[4]

Consecințe

O altă campanie de recucerire a Anatoliei nu a fost luată în considerare.[4] Capitalele istorice anterioare, Nicomedia și Niceea, au ieșit de sub controlul imperial, căzând în mâinile otomanilor. Aceștia din urmă au construit o bază puternică, din care, în cele din urmă, au distrus Imperiul Bizantin.

Note

  1. Pitcher, Donald Edgar. An Historical Geography of the Ottoman Empire from Earliest Times to the End of the Sixteenth Century, Brill Archive, 1972, p.38.
  2. Shaw, Stanford J. History of the Ottoman Empire and Modern Turkey, vol 1, Cambridge University Press, 1976, p.15.
  3. Heath, Ian and Angus McBride, Byzantine Armies 1118-1461 AD, (Osprey Publishing, 1995), 8.
  4. Treadgold, p.761.
  5. Bartusis, The Late Byzantine Army, p. 91 "În iunie 1329, Andronicus al III-lea și Cantancuzino au condus o importantă expediție în Asia cu 2,000 de soldați din Constantinopol, și încă un contigent asemănător din Tracia. La Pelekanos armata acestora a întâlnit forțele lui Orhan, fiul și succesorul lui Osman, aproximativ 8,000 men."

Bibliografie

  • Bartusis, Marc C. The Late Byzantine Army: Arms and Society, 1204-1453, University of Pennsylvania Press, 1997.
  • Treadgold, W. "A History of the Byzantine State and Society", Stanford University Press, 1997.
This article is issued from Wikipedia. The text is licensed under Creative Commons - Attribution - Sharealike. Additional terms may apply for the media files.