XLIII

Umed îi răsare pieptul alb și plin de sub veșmânt,
Răzimat de șold adoarme brațul drăgălașei fete,
Înclinat ea ține capul cel îngreunat de plete
Și lipită de picioare-i, rochia saltă-ncet de vânt.
Ea stă-n drum. Și-i subțirică și puțin ea stă plecată
Și-și acopere cu-o mână obrăjorii ei frumoși,
Îndrăzneți purtându-și ochii cei atât de rușinoși
Printre degetele palmei, zâmbitoare și șireată.
Spune, dragă, ai tu gândul să încurci pe trecători,
Ori ai anumit pe unul și vrei astăzi să-l omori?