Vâltoarea

                                Un Böcklin

Pierdută ’n visul ei o nereidă,
Cu ochii mari, privirea 'nfiorată,
Se reazămă de stâncă, nemișcată,
Plăpândă ’n frăgezimea ei splendidă.

Iar marea o admiră ’ntunecată,
Din adâncimi de purpură fluidă
Și ’n valuri largi alunecă avidă
Spre floarea — trup de grotă încadrată.

E lângă ea, o simte, o atinge,
Se ’nalță ’n ondulare pătimașă
Și ’n dorul ei, năvalnică, o ’ncinge...

.............................................

Străluce zâna și, zâmbind trufașă,
Resfiră ’n părul ei mărgăritare
În sbuciumul amețitor, — de mare.