ULTIMA NOX

Crivățul, milogul iernii, tot mai bate la fereastră.
Stam acasă
pe un jeț privind la foc...
Gol cerdacul,
întuneric ;
doar la geamuri, când și când,
flori de ghiață minunate
prinse de amurg sclipeau,
tremurând
câte-o clipă —ca de frig.
Trosnea focul.

Umbre, rânduri se jucau urcând pereții;
iar în fața-mi sta oglinda,
sta oglinda,
iar în fața-mi stam și Eu.

Era ger...
Mi-aduc aminte eram trist, ursuz și singur,
singur așteptând la noapte
musafir pe Anul nou.
Și gândeam cu râs amarnic: ce-mi va cere musafirul,
ce-o să-i dau și ce-mi aduce?
dar știam de mult ce vrea.
Deci privind la mine-n față, am grăit:
Da, o să vie.
Te va lua sărman tovarăș cum a luat și frații tei
și în groapa amintirii
te va pune Anul nou.
Vei dormi cuminte — Cine știe vei visa de mine, poate
fără de prilej atuncea voi simți un straniu dor,
și nepricepând voi plânge.
Vechiu tovarăș, o să vie
Anul nou. —

Sufletul meu din oglindă n-a răspuns,
dar am văzut
doi ochi blânzi...
și un trecut
mă înfiora cu ruga lui smerită, mută...
Frig mi-era.

Trosnea focul adâncindu-se-n cenușe.
Negre, lungi
umbre rânduri se jucau urcând pereții.
Simt cum visul le întinde și le duce
tot mai sus...
și cu ele mă topeam în întunerec.

M-am trezit? — târzie noaptea,
și trezind ciudat oglinda,
jarul...
Ș-am zărit cu ochi de spaimă tocma-n față două chipuri
gemene și nu.
Unul se ștergea ca bruma unei seri de toamnă sură
cu privirea grea de gânduri și de trai și de dureri,
Limpede ca primăvara,
altul
se ivea.

Oare s-a lăsat o bură?
Scuturându-se-n cenușe, trosnea focul,
Scântei mari
ca luceferii din basme, își luau zborul spre pereți,
Simt cum visul le aruncă și le sparge
tot mai sus...
și cu ele pribegeam prin constelații.

Soare!
pe podele s-a vărsat și pe tavan.
Tot văzduhul e lumină,
toată casa...
iar afară ce zăpadă care râde către geruri cu dinți albi!
Cerul a stropit copacii cu polei de pietre scumpe.

Zurgălăi de sănii... bice...
vin cu vântul,
cu el pier.
Și sculat eu sorb lumina;
mă simt însumi o scânteie și-un izvor neînceput
ce fâșnește într-altă viață.
Capu-i gol de amintiri,
gol de gânduri învechite,
și de vise.
Nu mai e nimic?
E setea nesfârșită de a trăi
într-o lume parcă nouă.
Vesel și mirat, gândit-am:
Astăzi am un suflet nou. —
Deci râzând de nebunia-mi, ridicai în față-mi ochii,
dar rămas-am alb de groază, împietrit,
zărind oglinda,
și pe-acela care-n trupu-mi
sta privind,
privind la mine.