Tejghețarul

Poezie care aduce nițel cu „Luceafărul“ lui Eminescu

A fost odată-n București
În strada ... nu știi care, —
Din rude mari negustorești,
A fost o fată mare.

Și era una la părinți
Și proastă sărmănica,
Cum printre-atâția mândri prinți
E Beizadeaua Ghica.

Din umbra tristului iatac,
Ea pasu și-l îndreaptă
În curte, lâng-un bulamac,
Unde Tănase-așteaptă.

Îl vede june curățel,
Devine-amorezată;
Iar tejghețarul, biet, la fel, —
Nebun e după fată!

Când îi cânta vreun flașnetar
De inimă albastră,
Știa, că mândru-i tejghețar
E-afară, sub fereastră.

Și-l implora: „O vin musiu,
„De ce nu intri-n casă?
„Ei, mă-nțelegi, nu pot să vii,
„Căci tata nu mă lasă!”

El îi șoptea oftând: „Mersi!
Dar frica de Dom' Nae,
Întotdeauna îl opri
Să intre în odaie!

Și noaptea chiar, când adormea
Citind în pat Românul;
În vis, sinistru-i apărea
Bastonu lui jupânu!

Trecu o zi, trecură trei
Așa. Se săturase.
„A, dac-aș fi băiat cu lei“,
În gând zicea Tănase;

„Mi-aș face-un colț apelpisit,
„Sub braț mi-aș lua umbrela,
„M-aș duce fercheș, dichisit,
„Să cer pă demoazela!“

„Acum, pierd vremea în zadar
„Și tălpile la ghete...
„Auzi! Un fleac de tejghețar,
„Să umble după fete!?!”

Și vreme mult așa s-a scurs;
Se prăpădea sărmanu,
Era mai slab... ca un discurs
De generalul Manu!

 
În vremea asta Tecușor
Sergent de intendență,
Băiat de mare viitor, —
Cu multă paciență,

Dădea târcoale prin prejur
Și-i tot făcea bezele;
Iar Ea, infama, Ea, vă jur,
Zâmbea la toate cele!

Odată-n urma ei ușor
Păși, și-i prinse mâna.
— „Dar ce vrei, mări Tecușor,
„Așa cu anasina!”

— Ce voi, țivilo? Ce vreau eu?
„Prea sus ții damo nasul!
„Vreau să consimță amorul meu
„Căci alt fel... parastasul!...”

— „Dar nici nu știi ce-mi ceri măcar!
„N-oi consimți nici moartă;
„Tratez amor c-un tejghețar
„Și voi să-i fiu consoartă!“

— „Nu știi ? Ți-oi face teorii
„Și-nveți tu, fii pe pace;
„Nu mai făcea copilării,
„Ia vin la nen'tu-ncoace!

Dară, pe când se petrecea...
Pardon și punte-punte...
Tănase sta lângă tejghea
Cu indexul pe frunte, —

Și-o anonimă-ncet citea
Compusă cu plaivazul,
În care i se declara
Cum devenise cazul!

Tradus! Săftica l-a tradus
C-un Don sergent pezmete!
Iluzii, visuri, cum v-ați dus;
Mai crede-acum la fete!

Se îmbrăcă ca un turbat,
În grabă-și luă umbrela
Și-n pas gimnastic s-a-ndreptat,
Nebun, spre infidela!

Ascuns, — prin geamuri, — i-a văzut,
Și podidindu-l plânsul:
„Ce-ți pasă ție, chip de lut,
„Dac-oi fi eu sau dânsul!”

„Gustând amorul lui cazon
„Beleaua ți-ai găsit-o;
„Iar eu țivil mai cu rezon,
„Voi râde-afurisito!“