Scutul Minervei/VII

CU armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoara gândirilor adânci.
În tragică splendoare prin dezolate stânci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.

Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă ’n vremea ce-o surpă stând pe brânci;
Și’n țara pustiită de barbari: Turci și Frânci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.

Când vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Când slava ta n’o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.

Dar dă-mi, Zeiță, harul și legile’nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.