< Prometeu înlănțuit (Iorga)
Prometeu înlănțuit (Iorga)/Perdeaua a III-a
Perdeaua a III-a
IO.
Ce este această țară? Ce neam? Și ce văd eu?
Pe-acesta ’n frâu de piatră,
În care se ’nfioară de frig? Și ce păcate
Aice le plătește? Ci spune ’n ce pământ
Pierdută-s, năcăjita?
Vai, vai!
Mă ’nțeapă iar pe mine nemilostiva muscă,
Imaginea lui Argos cel din pământ născut.
În lături! Văd iar ochii o mie în spre mine!
Și el călătorește cu ochiul cel viclean
Pe care nu-l închide pământul nici în moarte!
Pe mine, chinuita,
Într’una mă vânează, ieșind din Iad de-acolo,
Și iată c’am ajuns
Flămăndă la nisipul de Mare depărtată,
Și naiul cel de seară din papura-i îmi cântă
Un rost al somnului.
O vai, o vai, pe unde acum mă va mai duce
Această rătăcire mereu în depărtări?
Și tu, fiu al lui Kronos, la ce m’ai înjugat
Și chinurilor pradă-s pe urma ta: vai, vai!
Pe mine, ’nebunită de-a muștii prigonire,
Mă porți înspăimântată așa, din loc în loc?
Mă arde ’n foc mai bine, închide-mă ’n pământ,
Mă dă la monștrii Mării
Și nu mă chinui,
Stăpâne-al rugii mele.
De lunga rătăcire ce-o duc de-atâta timp
Mi-e trupul gol, și unde
Să aflu alinare?
N’auzi tu oare glasul fecioari ’ncornorate?
Ce este această țară? Ce neam? Și ce văd eu?
Pe-acesta ’n frâu de piatră,
În care se ’nfioară de frig? Și ce păcate
Aice le plătește? Ci spune ’n ce pământ
Pierdută-s, năcăjita?
Vai, vai!
Mă ’nțeapă iar pe mine nemilostiva muscă,
Imaginea lui Argos cel din pământ născut.
În lături! Văd iar ochii o mie în spre mine!
Și el călătorește cu ochiul cel viclean
Pe care nu-l închide pământul nici în moarte!
Pe mine, chinuita,
Într’una mă vânează, ieșind din Iad de-acolo,
Și iată c’am ajuns
Flămăndă la nisipul de Mare depărtată,
Și naiul cel de seară din papura-i îmi cântă
Un rost al somnului.
O vai, o vai, pe unde acum mă va mai duce
Această rătăcire mereu în depărtări?
Și tu, fiu al lui Kronos, la ce m’ai înjugat
Și chinurilor pradă-s pe urma ta: vai, vai!
Pe mine, ’nebunită de-a muștii prigonire,
Mă porți înspăimântată așa, din loc în loc?
Mă arde ’n foc mai bine, închide-mă ’n pământ,
Mă dă la monștrii Mării
Și nu mă chinui,
Stăpâne-al rugii mele.
De lunga rătăcire ce-o duc de-atâta timp
Mi-e trupul gol, și unde
Să aflu alinare?
N’auzi tu oare glasul fecioari ’ncornorate?
PROMETEU.
Și cum n’aș plânge însuși, când văd ce sufere
Copila lui Inàchos, iubită chiar de Zeus,
Și-acum în nesfârșite cărări o urmărește
Cu sila Hera, care o mână goală ’n lupte!
Și cum n’aș plânge însuși, când văd ce sufere
Copila lui Inàchos, iubită chiar de Zeus,
Și-acum în nesfârșite cărări o urmărește
Cu sila Hera, care o mână goală ’n lupte!
IO.
De unde știi ce nume avu și tatăl mieu,
Nenorocitei spune-i!
Adevărate lucruri tu mie îmi vorbești;
Numit-ai chiar și boala de care sufăr eu
Și care mă ucide într’una cu ’nțeparea
Furioasă: vai, o, vai!
Prin salturi, eu, flămânda, sosiiu batjocorită
De gândul de-urmărire al Herei ca stăpână.
Ci, din cei chinuiți,
Mai sufăr ca și mine?
Dar spune-acuma tu
Ce suferință-mi vine,
Și spune care-i leacul cu care aș scăpa?
Arată-l, dacă-l știi!
Ci strigă: spune-odată rătăcitoarei fete!
De unde știi ce nume avu și tatăl mieu,
Nenorocitei spune-i!
Adevărate lucruri tu mie îmi vorbești;
Numit-ai chiar și boala de care sufăr eu
Și care mă ucide într’una cu ’nțeparea
Furioasă: vai, o, vai!
Prin salturi, eu, flămânda, sosiiu batjocorită
De gândul de-urmărire al Herei ca stăpână.
Ci, din cei chinuiți,
Mai sufăr ca și mine?
Dar spune-acuma tu
Ce suferință-mi vine,
Și spune care-i leacul cu care aș scăpa?
Arată-l, dacă-l știi!
Ci strigă: spune-odată rătăcitoarei fete!
PROMETEU.
Ți-oiu spune-acuma toate ce trebuie să știi,
Și fără de enigme, ci ’n vorbă lămurită,
Cum se cuvine gura să spuie la prieteni:
Tu vezi acum pe-acela ce dete lumii focul!
Ți-oiu spune-acuma toate ce trebuie să știi,
Și fără de enigme, ci ’n vorbă lămurită,
Cum se cuvine gura să spuie la prieteni:
Tu vezi acum pe-acela ce dete lumii focul!
IO.
O tu, ce-ai fost acestor oameni folositor,
De ce pățești acestea, sărmane Prometeu?
O tu, ce-ai fost acestor oameni folositor,
De ce pățești acestea, sărmane Prometeu?
PROMETEU.
Opritu-m’am de-a plânge durerile ce simt.
Opritu-m’am de-a plânge durerile ce simt.
IO.
Și nu vrei către mine acest dar să-l întinzi?
Și nu vrei către mine acest dar să-l întinzi?
PROMETEU.
Ci spune ce-ți e voia: căci eu mă voiu supune.
Ci spune ce-ți e voia: căci eu mă voiu supune.
IO.
Să-mi spui cine-i acela ce te-a legat de stâncă.
Să-mi spui cine-i acela ce te-a legat de stâncă.
PROMETEU.
Voința-i a lui Zeus; Hephaistos fu mâna.
Voința-i a lui Zeus; Hephaistos fu mâna.
IO.
Și care ți-e păcatul pe care ți-l plătești?
Și care ți-e păcatul pe care ți-l plătești?
PROMETEU.
Atâta îți ajunge să afli de la mine.
Atâta îți ajunge să afli de la mine.
IO.
Și, lângă toate, spune ce capăt o să am
Acestei necurmate și biete rătăciri?
Și, lângă toate, spune ce capăt o să am
Acestei necurmate și biete rătăciri?
PROMETEU.
Mai bine-ți e aceasta să nu o fi aflat.
Mai bine-ți e aceasta să nu o fi aflat.
IO.
Ci nu-mi ascunde ceia ce am de suferit.
Ci nu-mi ascunde ceia ce am de suferit.
PROMETEU.
Dar eu nu vreau ca darul acesta să ți-l fac.
Dar eu nu vreau ca darul acesta să ți-l fac.
IO.
De ce zăbava asta, ca să nu pot afla?
De ce zăbava asta, ca să nu pot afla?
PROMETEU.
Nu e vre-o răutate, dar nu voiu să te tulbur.
Nu e vre-o răutate, dar nu voiu să te tulbur.
IO.
Ci nu-mi purta de grijă mai mult decât mi-e dulce.
Ci nu-mi purta de grijă mai mult decât mi-e dulce.
PROMETEU.
Ci, dacă ți-i voința, ei, bine, stăi și-ascultă!
Ci, dacă ți-i voința, ei, bine, stăi și-ascultă!
CORUL.
O nu, ci dă-mi și mie o parte de plăcere.
Întâiu afla-vom boala de care pătimește,
Când ea va spune însăși ce soartă o distruge.
Pe urmă tu urmarea durerilor să-i spui!
O, Io, te supune la dânsele întâiu;
De altfel sânt și rude ale tatălui tău,
Așa că, dacă plângi tu aice soarta ta,
Să știi că multe lacrimi alături s’or vărsa:
Îți este, cred, un lucru demn de ’ndeletnicire.
O nu, ci dă-mi și mie o parte de plăcere.
Întâiu afla-vom boala de care pătimește,
Când ea va spune însăși ce soartă o distruge.
Pe urmă tu urmarea durerilor să-i spui!
O, Io, te supune la dânsele întâiu;
De altfel sânt și rude ale tatălui tău,
Așa că, dacă plângi tu aice soarta ta,
Să știi că multe lacrimi alături s’or vărsa:
Îți este, cred, un lucru demn de ’ndeletnicire.
IO.
Nu știu dacă se cade dorința s’o răsping,
Ci-oiu spune sigur toate ce trebuie să știți.
Afla-veți, de și-mi este rușine ’n vorbă chiar
De-a zeilor furtună și de pocirea firii
Ce au căzut de-odată pe mine, ticăloasa.
Căci, veșnic, prin vedenii de noapte alintată
Am fost în tinereța-mi de fată, auzind
Prielnicile mituri: „prea-fericită fată,
La ce-ți e fecioria când poți să afli tu
Cea mai înaltă nuntă? Căci Zeŭs a fost lovit
De dulcea ta săgeată și vrea să-ți vie Kypris.
Iar tu, copilă, cată să nu desprețuiești
Un pat ca al lui Zeus, ci vino în livada
Din Lerna și ’ngrijește de turma părintească
Și àstfel să se umple de doru-ți ochiu de zeu”.
Așa, nenorocita, mă tot purtau prin visuri,
Pân’ ce-am avut curajul ca tatei să le spun.
Trimese soli la Pytho și la Dodona, unde-s
Oracolele sacre, să meargă spre-a afla
Ce trebuie să facă, să spuie zeilor,
Și au venit cu veste ciudat îngăimată:
E greu ce se cuprinde ’n oracolul divin.
Și-apoi sosi această poruncă lui Inàchos,
Spuindu-i fără nicio cruțare că-i dator
A mă goni afară din casa părintească
Lăsându-mă stingheră în fundul graniței,
De n’ar voi asupră-i s’atragă și el poate
Un fulger de la Zeus, perind cu casa lui.
Așa, convins de taina lui Loxios, cu vrajă,
El m’a gonit, afară de casă m’a închis,
Și el fără de voie, și eu, dar l-a constrâns
Să facă toate-acestea acel frâu al lui Zeus,
Îndată-mi fu și chipul și mintea preschimbate.
Avuiu pe frunte coarne și gura-mi s’a lățit,
Și am ajuns cu saltu-mi, silită de tăun,
Furĭoasă, la pârăul cel clar de la Kenchreia
Și către vârful Lernei: păstor mi s’a făcut
Nestăpânitul Argos, condus de-o grea mânie.
Privirile-i mi ’ntrară în ochi și mă ’mpungeau.
Dar o neașteptată soartă i-a luat viața.
Și-atunci veni tăunul acest’ asupra mea,
Și astfel mă gonește un biciu divin prin locuri.
Acuma știi trecutul, iar, dacă ai să spui
Ce-i capătul acestor năcazuri, spune-mi-o.
Și cu vre-o mincinoasă vorbire nu-mi minți,
Căci nu e mai rea boală decât cuvinte false.
Nu știu dacă se cade dorința s’o răsping,
Ci-oiu spune sigur toate ce trebuie să știți.
Afla-veți, de și-mi este rușine ’n vorbă chiar
De-a zeilor furtună și de pocirea firii
Ce au căzut de-odată pe mine, ticăloasa.
Căci, veșnic, prin vedenii de noapte alintată
Am fost în tinereța-mi de fată, auzind
Prielnicile mituri: „prea-fericită fată,
La ce-ți e fecioria când poți să afli tu
Cea mai înaltă nuntă? Căci Zeŭs a fost lovit
De dulcea ta săgeată și vrea să-ți vie Kypris.
Iar tu, copilă, cată să nu desprețuiești
Un pat ca al lui Zeus, ci vino în livada
Din Lerna și ’ngrijește de turma părintească
Și àstfel să se umple de doru-ți ochiu de zeu”.
Așa, nenorocita, mă tot purtau prin visuri,
Pân’ ce-am avut curajul ca tatei să le spun.
Trimese soli la Pytho și la Dodona, unde-s
Oracolele sacre, să meargă spre-a afla
Ce trebuie să facă, să spuie zeilor,
Și au venit cu veste ciudat îngăimată:
E greu ce se cuprinde ’n oracolul divin.
Și-apoi sosi această poruncă lui Inàchos,
Spuindu-i fără nicio cruțare că-i dator
A mă goni afară din casa părintească
Lăsându-mă stingheră în fundul graniței,
De n’ar voi asupră-i s’atragă și el poate
Un fulger de la Zeus, perind cu casa lui.
Așa, convins de taina lui Loxios, cu vrajă,
El m’a gonit, afară de casă m’a închis,
Și el fără de voie, și eu, dar l-a constrâns
Să facă toate-acestea acel frâu al lui Zeus,
Îndată-mi fu și chipul și mintea preschimbate.
Avuiu pe frunte coarne și gura-mi s’a lățit,
Și am ajuns cu saltu-mi, silită de tăun,
Furĭoasă, la pârăul cel clar de la Kenchreia
Și către vârful Lernei: păstor mi s’a făcut
Nestăpânitul Argos, condus de-o grea mânie.
Privirile-i mi ’ntrară în ochi și mă ’mpungeau.
Dar o neașteptată soartă i-a luat viața.
Și-atunci veni tăunul acest’ asupra mea,
Și astfel mă gonește un biciu divin prin locuri.
Acuma știi trecutul, iar, dacă ai să spui
Ce-i capătul acestor năcazuri, spune-mi-o.
Și cu vre-o mincinoasă vorbire nu-mi minți,
Căci nu e mai rea boală decât cuvinte false.
CORUL.
Vai, vai, oprește-te!
Da, da, eu niciodată pe nimeni n’am rugat
Cuvinte ca aceste să-mi spuie în auz,
Astfel de vorbe grele să stau să le ascult,
Și inima aceasta a mea a înghețat.
Vai, vai, tu, soartă rea:
Mă îngrozesc când aflu ce este rostul ei.
Vai, vai, oprește-te!
Da, da, eu niciodată pe nimeni n’am rugat
Cuvinte ca aceste să-mi spuie în auz,
Astfel de vorbe grele să stau să le ascult,
Și inima aceasta a mea a înghețat.
Vai, vai, tu, soartă rea:
Mă îngrozesc când aflu ce este rostul ei.
PROMETEU.
De ce să plângi și frică să ai încă de-acum?
Oprește-te, căci alta o să mai poți afla.
De ce să plângi și frică să ai încă de-acum?
Oprește-te, căci alta o să mai poți afla.
CORUL.
Ci spune-mi, ne învață, căci dulce e, când suferi,
Durerea ce mai vine s’o știi încă de-acum.
Ci spune-mi, ne învață, căci dulce e, când suferi,
Durerea ce mai vine s’o știi încă de-acum.
PROMETEU.
Voi ați aflat nevoia prin mine mai ușor,
Căci se cădea pe-aceasta întăiu s’o auziți
Spuind ce suferință căzu asupra ei.
Acuma celelalte le spun: ce-a trebui
Să sufere aceasta din ura zeii Hera.
Iar tu, cea răsărită din rasa lui Inàchos,
De vorba-mi te pătrunde, ca ținta să ți-o știi.
Întâiu tu de aice spre soarele-răsare
Te ’i duce peste câmpii de nimene lucrați,
Și vei sosi la Sciții nomazi, ce-și poartă casa
De vergi pe cară ’nalte cu roțile frumoase
Și au la coapsă arcul ce trage de departe;
Dar tu să nu te-apropii, ci răpezii tăi pași
Să-i porți și mai departe spre vuietul de valuri.
Apoi, la mâna stângă, vin meșterii de fier,
Chalybii, și se cade ca iar să te ferești,
Căci ei nu sânt prielnici străinilor ce vin.
Îndată se ivește un râu vestit în lume,
Și să nu cerci a-l trece, căci vadul este greu,
De n’atingi Caucasul cu vârful mai înalt,
Acolo de-unde râul pornește spumegat,
Și-atunci vei trece vârfuri vecine stelelor
Și’i merge, spre amiază purtându-ți pasul tău:
Acolo este oastea de aspre Amazoane:
Stau sus la Themiskyra, din vremuri, lângă apa
Thermòdontul, și-acolo dă marea ’n Salmydessa:
Năierului vrăjmașă-i și maștihă plutirii.
Ci ele te vor duce pe-acolo bucuros.
Acuma-ți vine Istmul Cimeric lângă poarta
Acelei mlaștini care cu greu e de trecut;
Dar tu mai lasă țermul și treci de Meòtida;
Apoi va fi la oameni eternă povestirea
Că ai trecut pe-acolo și „Bòsfor” s’a numi.
Acuma lași tot șesul acest’ al Europei,
Și ’n Asia sosi-vei. Și vouă nu vă pare
Că ’n toate cele este tiranul zeilor
Așa de plin de silă, căci el, un zeu fiind,
Dori de-această fată, ursindu-i rătăcirea?
Ți-a fost, copilă, nunta cu o pețire-amară,
Acum povestea asta ce o ai auzit
Să-ți pară că nu este măcar un început!
Voi ați aflat nevoia prin mine mai ușor,
Căci se cădea pe-aceasta întăiu s’o auziți
Spuind ce suferință căzu asupra ei.
Acuma celelalte le spun: ce-a trebui
Să sufere aceasta din ura zeii Hera.
Iar tu, cea răsărită din rasa lui Inàchos,
De vorba-mi te pătrunde, ca ținta să ți-o știi.
Întâiu tu de aice spre soarele-răsare
Te ’i duce peste câmpii de nimene lucrați,
Și vei sosi la Sciții nomazi, ce-și poartă casa
De vergi pe cară ’nalte cu roțile frumoase
Și au la coapsă arcul ce trage de departe;
Dar tu să nu te-apropii, ci răpezii tăi pași
Să-i porți și mai departe spre vuietul de valuri.
Apoi, la mâna stângă, vin meșterii de fier,
Chalybii, și se cade ca iar să te ferești,
Căci ei nu sânt prielnici străinilor ce vin.
Îndată se ivește un râu vestit în lume,
Și să nu cerci a-l trece, căci vadul este greu,
De n’atingi Caucasul cu vârful mai înalt,
Acolo de-unde râul pornește spumegat,
Și-atunci vei trece vârfuri vecine stelelor
Și’i merge, spre amiază purtându-ți pasul tău:
Acolo este oastea de aspre Amazoane:
Stau sus la Themiskyra, din vremuri, lângă apa
Thermòdontul, și-acolo dă marea ’n Salmydessa:
Năierului vrăjmașă-i și maștihă plutirii.
Ci ele te vor duce pe-acolo bucuros.
Acuma-ți vine Istmul Cimeric lângă poarta
Acelei mlaștini care cu greu e de trecut;
Dar tu mai lasă țermul și treci de Meòtida;
Apoi va fi la oameni eternă povestirea
Că ai trecut pe-acolo și „Bòsfor” s’a numi.
Acuma lași tot șesul acest’ al Europei,
Și ’n Asia sosi-vei. Și vouă nu vă pare
Că ’n toate cele este tiranul zeilor
Așa de plin de silă, căci el, un zeu fiind,
Dori de-această fată, ursindu-i rătăcirea?
Ți-a fost, copilă, nunta cu o pețire-amară,
Acum povestea asta ce o ai auzit
Să-ți pară că nu este măcar un început!
IO.
Vai, vai!
Vai, vai!
PROMETEU.
Și, dacă pentru-atâta tu poți acum să strigi,
Ce-a fi atunci când alte dureri le vei afla?
Și, dacă pentru-atâta tu poți acum să strigi,
Ce-a fi atunci când alte dureri le vei afla?
CORUL.
Și cum, tu ești în stare și altele să-i spui?
Și cum, tu ești în stare și altele să-i spui?
PROMETEU.
E foarte viforoasă și marea care vine…
E foarte viforoasă și marea care vine…
IO.
Dar ce folos de viață mai pot avea? Nu-i oare
Mai bine ca, îndată, pe astă piatră goală
Să mă arunc și toate durerile să-mi curm?
Mai bine e odată să mor, decât să port
De-acuma înainte dureri din zi în zi.
Dar ce folos de viață mai pot avea? Nu-i oare
Mai bine ca, îndată, pe astă piatră goală
Să mă arunc și toate durerile să-mi curm?
Mai bine e odată să mor, decât să port
De-acuma înainte dureri din zi în zi.
PROMETEU.
Și ai putea tu oare o trudă ca a mea
S’o porți, când eu nici moartea n’o am în partea mea,
Căci ea mi-ar fi odihna acestor suferinți,
Pe când nu-mi știu scăparea de ele decât doar
Când ar cădea el, Zèus, din aspra lui domnie.
Și ai putea tu oare o trudă ca a mea
S’o porți, când eu nici moartea n’o am în partea mea,
Căci ea mi-ar fi odihna acestor suferinți,
Pe când nu-mi știu scăparea de ele decât doar
Când ar cădea el, Zèus, din aspra lui domnie.
IO.
Și-i este dat lui Zèus, și el, cândva, să cadă?
Și-i este dat lui Zèus, și el, cândva, să cadă?
PROMETEU.
Ți-ar face bucurie, socot, acest prăpăd.
Ți-ar face bucurie, socot, acest prăpăd.
IO.
Și cum n’ar fi, când voia-i îmi dă durerea mea?
Și cum n’ar fi, când voia-i îmi dă durerea mea?
PROMETEU.
Și tu afla-vei ceia ce este să se ’ntâmple.
Și tu afla-vei ceia ce este să se ’ntâmple.
IO
Prin ce loviri el sceptrul să-l piardă ar putea?
Prin ce loviri el sceptrul să-l piardă ar putea?
PROMETEU.
Prin înseși ale sale voinți nesănătoase.
Prin înseși ale sale voinți nesănătoase.
IO.
În ce chip? Îmi arată, de nu-i vre-o pagubă.
În ce chip? Îmi arată, de nu-i vre-o pagubă.
PROMETEU.
Prin nunta lui, prin care întreg s’a dărâma.
Prin nunta lui, prin care întreg s’a dărâma.
IO.
Va fi cu vre-o zeiță ori cu vre-o muritoare?
Va fi cu vre-o zeiță ori cu vre-o muritoare?
PROMETEU.
Aceasta ți-o voiu spune: acum nu mi-i iertat.
Aceasta ți-o voiu spune: acum nu mi-i iertat.
IO.
Cădea-va prin voința acestei noi soții?
Cădea-va prin voința acestei noi soții?
PROMETEU.
Va face-un fiu mai tare decât chiar tatăl său.
Va face-un fiu mai tare decât chiar tatăl său.
IO.
Și soarta lui aceasta nu poate să se schimbe?
Și soarta lui aceasta nu poate să se schimbe?
PROMETEU.
De sigur nu, cât însumi în lanțuri sânt ținut.
De sigur nu, cât însumi în lanțuri sânt ținut.
IO.
Și cine e acela ce ’n ciuda lui te-ar scoate?
Și cine e acela ce ’n ciuda lui te-ar scoate?
PROMETEU.
Prin zece generații va fi al treilea.
Prin zece generații va fi al treilea.
IO.
Oracolul nu-mi este destul de limpede.
Oracolul nu-mi este destul de limpede.
PROMETEU.
Și nu căta tu însuți năcazul să-ți gâcești.
Și nu căta tu însuți năcazul să-ți gâcești.
IO.
Mi-ai dat făgăduința, și-acuma mi-o răpești.
Mi-ai dat făgăduința, și-acuma mi-o răpești.
PROMETEU.
Din cele două vorbe eu una tot ți-oiu spune.
Din cele două vorbe eu una tot ți-oiu spune.
IO.
Și care-s? Tu mă lasă pe mine să aleg.
Și care-s? Tu mă lasă pe mine să aleg.
PROMETEU.
Primesc. Tu vrei să afli ce-ți este soarta ta,
Sau numele acelui ce mă va libera?
Primesc. Tu vrei să afli ce-ți este soarta ta,
Sau numele acelui ce mă va libera?
CORUL.
O veste-i pentru dânsa și alta pentru noi.
Ni-o dă: făgăduința să nu-ți tragi înapoi!
Acesteia să-i fie sfârșitul rătăcirii,
Iar noi să știm pe cine te poate libera?
O veste-i pentru dânsa și alta pentru noi.
Ni-o dă: făgăduința să nu-ți tragi înapoi!
Acesteia să-i fie sfârșitul rătăcirii,
Iar noi să știm pe cine te poate libera?
PROMETEU.
De vreți, eu împotriva voinții nu vă stau,
Să nu fac tot ce pofta vă este s’auziți.
Întâiu, ție, o Io, ți-oiu spune drumul greu
Pe care ’n amintirea-ți se cade să ți-l scrii.
Atuncea când vei trece de apa șesului,
Spre Răsăritul care privește cu ochi de soare,
Trecând pe valul mării, pe urmă vei sosi
În câmpii de Gorgone-al Kisthenii, și acolo
Se afl’acele fete bătrâne Phorkimède:
Trei lebede ca formă, și au numai un ochiu
Și-un dinte: nu le-atinge nici soarele de zi
Cu razele, nici noaptea cu umbre nu le-atinge.
Vedea-vei mai departe și alte trei surori:
Gorgonele cu plete de șerpi, ucigătoare,
Pe care cum le vede un om, este și mort.
Aceasta-i cetățuia pe care ți-o vestesc.
Acum ascultă altă priveliște urîtă,
Căci Zeŭs își ține cânii cei muți, cu botu-adânc:
Grifonii li se zice, și oastea chiorilor
Arìmaspi de-a călare, ce stau la vadul cel
Bogat în aur, unde-i al lui Pluton sălaș.
De-aceia stăi departe. Și-apoi îți vine țara
Cea plină de mistere, în care către soare-s
Cei încă mai departe, ai negrei seminții,
Ce stă, răsăriteană, la râul Aitiops.
Te du deci pe la țermuri, pân’ vei găsi pripòrul,
Acolo unde vine din munte, de la Byblos,
Acel sfânt râu ce-i Nilul, plăcutul de băut,
Acesta te va duce la țara colțurată
Neilòtis, în a cării măreață colonie,
O Io, soarta-ți dete să fii tu ctitoră,
Cu fiii. Dacă este ceva greu de ’nțeles,
Mai cere-l înc’ odată, spre-a ști cum trebuie,
Căci doar eu am mai multă vreme și decât vreau.
De vreți, eu împotriva voinții nu vă stau,
Să nu fac tot ce pofta vă este s’auziți.
Întâiu, ție, o Io, ți-oiu spune drumul greu
Pe care ’n amintirea-ți se cade să ți-l scrii.
Atuncea când vei trece de apa șesului,
Spre Răsăritul care privește cu ochi de soare,
Trecând pe valul mării, pe urmă vei sosi
În câmpii de Gorgone-al Kisthenii, și acolo
Se afl’acele fete bătrâne Phorkimède:
Trei lebede ca formă, și au numai un ochiu
Și-un dinte: nu le-atinge nici soarele de zi
Cu razele, nici noaptea cu umbre nu le-atinge.
Vedea-vei mai departe și alte trei surori:
Gorgonele cu plete de șerpi, ucigătoare,
Pe care cum le vede un om, este și mort.
Aceasta-i cetățuia pe care ți-o vestesc.
Acum ascultă altă priveliște urîtă,
Căci Zeŭs își ține cânii cei muți, cu botu-adânc:
Grifonii li se zice, și oastea chiorilor
Arìmaspi de-a călare, ce stau la vadul cel
Bogat în aur, unde-i al lui Pluton sălaș.
De-aceia stăi departe. Și-apoi îți vine țara
Cea plină de mistere, în care către soare-s
Cei încă mai departe, ai negrei seminții,
Ce stă, răsăriteană, la râul Aitiops.
Te du deci pe la țermuri, pân’ vei găsi pripòrul,
Acolo unde vine din munte, de la Byblos,
Acel sfânt râu ce-i Nilul, plăcutul de băut,
Acesta te va duce la țara colțurată
Neilòtis, în a cării măreață colonie,
O Io, soarta-ți dete să fii tu ctitoră,
Cu fiii. Dacă este ceva greu de ’nțeles,
Mai cere-l înc’ odată, spre-a ști cum trebuie,
Căci doar eu am mai multă vreme și decât vreau.
CORUL.
Tu, dacă despre drumul cel greu rătăcitor
Mai ai ceva pe care lăsatu-l-ai nespus,
Adauge-l, și, dacă pe toate le-ai rostit,
Aminte adu-ți: astea de noi au fost cerute.
Tu, dacă despre drumul cel greu rătăcitor
Mai ai ceva pe care lăsatu-l-ai nespus,
Adauge-l, și, dacă pe toate le-ai rostit,
Aminte adu-ți: astea de noi au fost cerute.
PROMETEU.
Aflat-a astfel toată a ei călătorie,
Dar, ca să vadă însăși că nu ’n zadar m’ascultă,
Și lucrurile care ea le-a răbdat, le-oiu spune,
Și ’n ele-a fi dovadă cuvintelor rostite.
Ci voiu lăsa de-o parte puhoiul vorbelor,
Venind la ținta însăși a astei rătăciri.
Deci, când și la Molosii din șes tu vei fi fost,
Pe lângă înălțata Dodonă, locul unde
Se află profeția lui Zeus Thesprotean,
Și este-acea minune: stejarii ce vorbesc,
În cari-ți află soarta, drept, fără de enigme:
Vei fi strălucitoarea soție a lui Zèus,
De e ca prin aceasta să mai fii măgulită.
Apoi ai fost gonită pe-o cale lângă mare
Și ai ajuns la golful Reei, larg, și acolo
E drum de vifor numai, pe locuri încurcate,
Și ’n clipa viitoare adâncul cel marin
Va fi, tu-l știi prea bine, la Marea Ioniană:
Așa îi zic, fiindcă ți-e semn al pribegiei.
Acestea îți vin semne din astă minte-a mea
Ce vede și aceia ce n’am spus în cuvinte,
Și altele ce vouă în obște vi le spun,
Când mă întorc la vechea urmare-a vorbelor.
Ca ultima pe culme-i cetatea Kànopos,
În locul unde Nilul își varsă unda ’n mare:
Acolo Zeŭs pe tine în ce-ai fost te-a preface.
Mângâietoarea-i mână ușor te va atinge,
Și tu vei naște-acolo pe Epaphos cel negru,
A cărui stăpânire-i cât este Nilul larg.
A cincea de la dânsul mlădiță, fete cinzeci,
Apoi se vor întoarce, în ciuda voii lor,
La Argos, ca să scape de nunta nedorită
Cu-ai lor nepoți, aceia de dânsele aprinși.
Ca șoimi de porumbițe ținându-se aproape
Veni-vor, pe acestea grăbind să le vâneze
La nunta nedorită, și-un zeu îi va zori.
Pământul lui Petargos îi va primi apoi,
Fiind uciși în noapte de un Ares femeiesc,
Căci fiece soție pe soț îl va jertfi,
Tăișul dublu-al spadei scăldând în trupul lor.
De ar veni o Kypris așa peste-ai miei dùșmani!
Pe una dintre fete iubirea va sili-o
Să nu-și ucidă soțul, ci gându-și va schimba.
Din două lucruri àstfel pe-acesta-l va alege:
Să-i zică: fără vlagă, decât că i ucigașă.
Aceia ’n Argos neamul regal va ’ntemeia.
Nevoie este însă să-mi taiu cuvântul lung.
Din neamu-acela unul viteaz va răsări,
Vestit prin a’ lui arcuri, și el va libera.
Acestea prin oracol odată mi-a vestit
Titana, vechea zee, ce-mi este mie mamă.
Dar cum și când, se cere să spun cuvânt mai lung:
Tu din aceia nu poți să aibi vre un câștig.
Aflat-a astfel toată a ei călătorie,
Dar, ca să vadă însăși că nu ’n zadar m’ascultă,
Și lucrurile care ea le-a răbdat, le-oiu spune,
Și ’n ele-a fi dovadă cuvintelor rostite.
Ci voiu lăsa de-o parte puhoiul vorbelor,
Venind la ținta însăși a astei rătăciri.
Deci, când și la Molosii din șes tu vei fi fost,
Pe lângă înălțata Dodonă, locul unde
Se află profeția lui Zeus Thesprotean,
Și este-acea minune: stejarii ce vorbesc,
În cari-ți află soarta, drept, fără de enigme:
Vei fi strălucitoarea soție a lui Zèus,
De e ca prin aceasta să mai fii măgulită.
Apoi ai fost gonită pe-o cale lângă mare
Și ai ajuns la golful Reei, larg, și acolo
E drum de vifor numai, pe locuri încurcate,
Și ’n clipa viitoare adâncul cel marin
Va fi, tu-l știi prea bine, la Marea Ioniană:
Așa îi zic, fiindcă ți-e semn al pribegiei.
Acestea îți vin semne din astă minte-a mea
Ce vede și aceia ce n’am spus în cuvinte,
Și altele ce vouă în obște vi le spun,
Când mă întorc la vechea urmare-a vorbelor.
Ca ultima pe culme-i cetatea Kànopos,
În locul unde Nilul își varsă unda ’n mare:
Acolo Zeŭs pe tine în ce-ai fost te-a preface.
Mângâietoarea-i mână ușor te va atinge,
Și tu vei naște-acolo pe Epaphos cel negru,
A cărui stăpânire-i cât este Nilul larg.
A cincea de la dânsul mlădiță, fete cinzeci,
Apoi se vor întoarce, în ciuda voii lor,
La Argos, ca să scape de nunta nedorită
Cu-ai lor nepoți, aceia de dânsele aprinși.
Ca șoimi de porumbițe ținându-se aproape
Veni-vor, pe acestea grăbind să le vâneze
La nunta nedorită, și-un zeu îi va zori.
Pământul lui Petargos îi va primi apoi,
Fiind uciși în noapte de un Ares femeiesc,
Căci fiece soție pe soț îl va jertfi,
Tăișul dublu-al spadei scăldând în trupul lor.
De ar veni o Kypris așa peste-ai miei dùșmani!
Pe una dintre fete iubirea va sili-o
Să nu-și ucidă soțul, ci gându-și va schimba.
Din două lucruri àstfel pe-acesta-l va alege:
Să-i zică: fără vlagă, decât că i ucigașă.
Aceia ’n Argos neamul regal va ’ntemeia.
Nevoie este însă să-mi taiu cuvântul lung.
Din neamu-acela unul viteaz va răsări,
Vestit prin a’ lui arcuri, și el va libera.
Acestea prin oracol odată mi-a vestit
Titana, vechea zee, ce-mi este mie mamă.
Dar cum și când, se cere să spun cuvânt mai lung:
Tu din aceia nu poți să aibi vre un câștig.
IO.
Vai, vai, mă prind acuma aceleași suferinți
Și nebunia care-mi lovește sufletul:
Tăunul mă înțeapă ca focul în adânc,
Și inima de frică grăbește ritmul ei.
Iar ochii miei în juru-mi privesc înspăimântat.
Pe-alăture de cale mă duc în zăpăcire,
De vânt furios mișcată, făr’ a rosti cuvânt,
Și vorbe tulburate izbesc la întâmplare
În mijlocul de valuri urîte ale soartei.
Vai, vai, mă prind acuma aceleași suferinți
Și nebunia care-mi lovește sufletul:
Tăunul mă înțeapă ca focul în adânc,
Și inima de frică grăbește ritmul ei.
Iar ochii miei în juru-mi privesc înspăimântat.
Pe-alăture de cale mă duc în zăpăcire,
De vânt furios mișcată, făr’ a rosti cuvânt,
Și vorbe tulburate izbesc la întâmplare
În mijlocul de valuri urîte ale soartei.
CORUL.
Da, înțelept, a fost prea înțelept,
Acel ce ’ntăiu în gur’ a purtat, și ’n graiu pe urmă
A spus c’ așa se cade:
În căsătorie asemenea să-ți iei
Și nici chiar cu aceia de neam prea strălucit
Nu este bine pentru acei smeriți în lume.
Niciodată, niciodată, o Moire,
Nu m’ați vedea ca patul lui Zeus să dorim,
Și nici spre altă nuntă cu cei ce sânt în cer,
Văzănd azi fecioria, urîtă de-orice oameni,
A fetei ce aleargă etern în veșnic chin
De urmăritoarea Herei grea vrăjmășie.
Iar mie-atunci când ceasul de nuntă mi-a veni,
Lipsită de-orice frică eu nu am să mă tem
De o iubire a zeilor mari,
Cari te cată cu ochi fatali.
Da, înțelept, a fost prea înțelept,
Acel ce ’ntăiu în gur’ a purtat, și ’n graiu pe urmă
A spus c’ așa se cade:
În căsătorie asemenea să-ți iei
Și nici chiar cu aceia de neam prea strălucit
Nu este bine pentru acei smeriți în lume.
Niciodată, niciodată, o Moire,
Nu m’ați vedea ca patul lui Zeus să dorim,
Și nici spre altă nuntă cu cei ce sânt în cer,
Văzănd azi fecioria, urîtă de-orice oameni,
A fetei ce aleargă etern în veșnic chin
De urmăritoarea Herei grea vrăjmășie.
Iar mie-atunci când ceasul de nuntă mi-a veni,
Lipsită de-orice frică eu nu am să mă tem
De o iubire a zeilor mari,
Cari te cată cu ochi fatali.
IO.
Fără de luptă-i războiul acesta,
Și vadul nu e prin care să trec,
Nici ce să fie cu mine
Nu aflu, unde să mai pot fugi.
Fără de luptă-i războiul acesta,
Și vadul nu e prin care să trec,
Nici ce să fie cu mine
Nu aflu, unde să mai pot fugi.
PROMETEU.
Veni-va însă vremea când Zeŭs, de și ’ndrăzneț,
Serba-va nunta nouă la care îl aștept.
Atunci veni-va cela ce jos l-a arunca,
Și blăstămul lui Kronos atunci s’a împlini,
Pe care prăbușirea din tron l-a aruncat,
Și nimenea ’ntre zeii din cer n’ar fi în stare
Aceasta să-i arăte, decât doar singur eu.
Ci eu o știu, și felul căderii; deci acum
Să steie tare, sigur în locul cel înalt,
Cârmuitor, cu mâna țintind săgeți de foc;
Dar nu este vre-un lucru să-i fie de folos
Când e să cadă fără de cinste, negreșit.
O astfel de cădere el însuși și-o grăbește:
Un monstru contra cărui nu poate-a se lupta,
Acela o să afle un foc mai sus de fulger
Și-un zgomot ce-o să ’ntreacă al tunetului glas,
Și furia de mare ce zguduie pământul:
Tridentul lui Posèidon el îl va sfărâma.
Și astfel, în căderea-i, prin rău va învăța
Cât e de osebită domnia, și-a robi!
Veni-va însă vremea când Zeŭs, de și ’ndrăzneț,
Serba-va nunta nouă la care îl aștept.
Atunci veni-va cela ce jos l-a arunca,
Și blăstămul lui Kronos atunci s’a împlini,
Pe care prăbușirea din tron l-a aruncat,
Și nimenea ’ntre zeii din cer n’ar fi în stare
Aceasta să-i arăte, decât doar singur eu.
Ci eu o știu, și felul căderii; deci acum
Să steie tare, sigur în locul cel înalt,
Cârmuitor, cu mâna țintind săgeți de foc;
Dar nu este vre-un lucru să-i fie de folos
Când e să cadă fără de cinste, negreșit.
O astfel de cădere el însuși și-o grăbește:
Un monstru contra cărui nu poate-a se lupta,
Acela o să afle un foc mai sus de fulger
Și-un zgomot ce-o să ’ntreacă al tunetului glas,
Și furia de mare ce zguduie pământul:
Tridentul lui Posèidon el îl va sfărâma.
Și astfel, în căderea-i, prin rău va învăța
Cât e de osebită domnia, și-a robi!
CORUL.
Ce-ți este de nevoie, de-arunci tu către Zeus!
Ce-ți este de nevoie, de-arunci tu către Zeus!
PROMETEU.
Ce e să se întâmple adaug la ce vreau.
Ce e să se întâmple adaug la ce vreau.
CORUL.
Și zici că Zeus poate să fie stăpânit?
Și zici că Zeus poate să fie stăpânit?
PROMETEU.
Și va avea năcazuri mai grele ca acestea.
Și va avea năcazuri mai grele ca acestea.
CORUL.
Cum nu te tulburi dacă arunci astfel de vorbe?
Cum nu te tulburi dacă arunci astfel de vorbe?
PROMETEU.
De ce m’aș teme? Moartea nu este partea mea.
De ce m’aș teme? Moartea nu este partea mea.
CORUL.
Dar munca ta se poate să fie și mai aspră?
Dar munca ta se poate să fie și mai aspră?
PROMETEU.
De vrea s’o facă, toate sânt gata să le-aștept.
De vrea s’o facă, toate sânt gata să le-aștept.
CORUL.
Și cei ce se închină Răsplății, înțelepți sânt.
Și cei ce se închină Răsplății, înțelepți sânt.
PROMETEU.
Puteți pe cel puternic mai mult să-l adorați,
Iar mie de ce este el, Zeus, mai nu-mi pasă.
Voi ceasul de acuma cum vreți îl folosiți,
El, Zeus, stăpânească-și această scurtă vreme
Cum vrea, căci mai departe nu va fi domn pe zei,
Dar văd cum se zărește un sol trimes de dânsul,
Acel care servește la el, noul tiran.
Vestind de lucruri nouă, acum a și sosit.
Puteți pe cel puternic mai mult să-l adorați,
Iar mie de ce este el, Zeus, mai nu-mi pasă.
Voi ceasul de acuma cum vreți îl folosiți,
El, Zeus, stăpânească-și această scurtă vreme
Cum vrea, căci mai departe nu va fi domn pe zei,
Dar văd cum se zărește un sol trimes de dânsul,
Acel care servește la el, noul tiran.
Vestind de lucruri nouă, acum a și sosit.
Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.