< Prometeu înlănțuit (Iorga)
Prometeu înlănțuit (Iorga)/Perdeaua a II-a
Perdeaua a II-a
OCEANUL.
Din drumul lung sosesc,
Spre tine, Prometeu,
Călare pe aceasta ce-o duc fără de frâu,
Pe pasărea ce zboară.
Că sufăr ca și tine, aceasta să o știi:
La asta mă îndeamnă și însuși neamul mieu,
Dar și fără de dânsul
Nu știu a cărui parte pot lua mai bucuros
Decât doar partea ta.
Și crede că acestea îmi sânt un adevăr,
Și nu-s deprins ca vorbe prietenești s’arunc.
Ci deci îmi spune fapta cu care să te-ajut,
Căci nu’i spune că ’n lume ți-ai fi putut găsi
Vre unul mai statornic prieten decât mine.
Din drumul lung sosesc,
Spre tine, Prometeu,
Călare pe aceasta ce-o duc fără de frâu,
Pe pasărea ce zboară.
Că sufăr ca și tine, aceasta să o știi:
La asta mă îndeamnă și însuși neamul mieu,
Dar și fără de dânsul
Nu știu a cărui parte pot lua mai bucuros
Decât doar partea ta.
Și crede că acestea îmi sânt un adevăr,
Și nu-s deprins ca vorbe prietenești s’arunc.
Ci deci îmi spune fapta cu care să te-ajut,
Căci nu’i spune că ’n lume ți-ai fi putut găsi
Vre unul mai statornic prieten decât mine.
PROMETEU.
Ci lasă, ce nevoie! De ce mai vii și tu
Să fii durerii mele acuma un nou martor,
Lăsând și apa care îți poartă numele
Și peșterile care de tine sânt făcute
Și locurile unde se naște fierul greu?
Această soartă care s’o plângi vii tu cu mine.
Supt ochii tăi aceasta-i: prietenul lui Zeus,
Acel ce tirania-i cu el a stabilit,
De dânsul osândit e să sufere acestea.
Ci lasă, ce nevoie! De ce mai vii și tu
Să fii durerii mele acuma un nou martor,
Lăsând și apa care îți poartă numele
Și peșterile care de tine sânt făcute
Și locurile unde se naște fierul greu?
Această soartă care s’o plângi vii tu cu mine.
Supt ochii tăi aceasta-i: prietenul lui Zeus,
Acel ce tirania-i cu el a stabilit,
De dânsul osândit e să sufere acestea.
OCEANUL.
O văd, și vreau acuma să-ți dau un ultim sfat,
De și cunosc că însuți ești plin de ’nțelepciune.
Întoarce-te în tine și cată altă cale,
Căci este un domn tânăr stăpânul peste Zei
Și, dac’ astfèl de vorbe aspre, înțepătoare
Mi-arunci, se poate Zeus de-acolo, de departe,
Din ceruri să te-audă și, deci, ce suferi azi
Ți s’ar părea pedeapsà ușoară că a fost.
Dar tu, nenorocite, mânia ta o lasă
Și cată doar să afli iertare de dureri.
Vei zice că acestea sânt lucruri învechite,
Dar numai pentru vorba atât de îndrăzneață
Sânt numai o pedeapsă ca pe măsura ei.
Nu te smerești cu gândul, cedând durerii tale,
Ci cați ca peste cele de azi s’adaugi alte.
Nu vrei ca ’nvățătura primind o, să te lași,
Spre-o nouă ’nțepătură tu trupul ți-l gătește,
Căci aspru-i domnul nostru și nu se ’nduplecă.
Dar, iată, eu de-aice mă duc și-oiu încerca,
Așa după putere, să-ți mai ridic durerea,
Iar tu să stai in pace, și gura ți-o păzește.
Și nu știi tu, acela atâta de cuminte,
Că limba ce vorbește zădarnic, iea pedeapsă?
O văd, și vreau acuma să-ți dau un ultim sfat,
De și cunosc că însuți ești plin de ’nțelepciune.
Întoarce-te în tine și cată altă cale,
Căci este un domn tânăr stăpânul peste Zei
Și, dac’ astfèl de vorbe aspre, înțepătoare
Mi-arunci, se poate Zeus de-acolo, de departe,
Din ceruri să te-audă și, deci, ce suferi azi
Ți s’ar părea pedeapsà ușoară că a fost.
Dar tu, nenorocite, mânia ta o lasă
Și cată doar să afli iertare de dureri.
Vei zice că acestea sânt lucruri învechite,
Dar numai pentru vorba atât de îndrăzneață
Sânt numai o pedeapsă ca pe măsura ei.
Nu te smerești cu gândul, cedând durerii tale,
Ci cați ca peste cele de azi s’adaugi alte.
Nu vrei ca ’nvățătura primind o, să te lași,
Spre-o nouă ’nțepătură tu trupul ți-l gătește,
Căci aspru-i domnul nostru și nu se ’nduplecă.
Dar, iată, eu de-aice mă duc și-oiu încerca,
Așa după putere, să-ți mai ridic durerea,
Iar tu să stai in pace, și gura ți-o păzește.
Și nu știi tu, acela atâta de cuminte,
Că limba ce vorbește zădarnic, iea pedeapsă?
PROMETEU.
Mă bucur că în lipsă de orice ’ndreptățire
Tu vii cu îndrăzneală și ’n toate-mi ești părtaș;
Și-acuma lasă lucrul de-o parte, nu-ți mai pese,
Căci Zeŭs cel îndărătnic nu s’a încredința,
Și cată bine ’n cale să nu pățești tu însuți!
Mă bucur că în lipsă de orice ’ndreptățire
Tu vii cu îndrăzneală și ’n toate-mi ești părtaș;
Și-acuma lasă lucrul de-o parte, nu-ți mai pese,
Căci Zeŭs cel îndărătnic nu s’a încredința,
Și cată bine ’n cale să nu pățești tu însuți!
OCEANUL.
Mai bine cați pe-aceia de tine ce-s departe
Decât pe tine; fapta, nu vorba mi-o arată.
Dar nu opri în cale-i pe cine s’a pornit,
Căci eu doresc cu râvnă ca Zeŭs să-mi dăruiască
Atâta: ca pe tine de chinuri să te scap.
Mai bine cați pe-aceia de tine ce-s departe
Decât pe tine; fapta, nu vorba mi-o arată.
Dar nu opri în cale-i pe cine s’a pornit,
Căci eu doresc cu râvnă ca Zeŭs să-mi dăruiască
Atâta: ca pe tine de chinuri să te scap.
PROMETEU.
Te laud și ’mpotrivă nimic nu voiu rosti:
Nu este nicio lipsă în binele ce-mi vrei,
Dar truda ți-o oprește, căci fără de folos
Mi-a fi a ta silință, de vrei s’o cheltuiești,
Ci caută tu însuți odihna de-o păstrează,
Căci eu, și dacă sufăr, nu vreau ca de aceia
Să dau o suferință și altora mai mulți!
O nu, nici dac’ asupră-mi povara ar cădea
A rudei tale, Atlas, acel care a stat
Spre soarele apune, coloană cerului,
Purtând lumea pe umeri, un chin nesuferit.
Mi-a fost și de acela atâta milă, care
În piatra siciană, născut din țărnă, stă,
Fantastică minune în peșteră, și ține,
De Typhon cel cu-o sută de capete, viteaz,
Ce Zeilor s’opune cu fălcile-i grozave
Și ochii lui aruncă de fulgere lumini,
Ca unul ce putere opune tiraniei
De sus, însă-l atinse săgețile lui Zeus
Neadormite, ’n culmea spre care se trufia:
Căzându-i lovitura, cu zgomot l-a trăsnit,
Și-acuma, chip zădarnic și fără de folos,
El zace lângă marea cu ’ngustele strâmtori
Supt însăși rădăcina vulcanului, la Etna,
Și sus în vârf lucrează de zor Hephaistos.
Pe-acolo s’or desface cu vremea râuri mari
De foc, ca să distrugă în gurile lor aspre
Câmpiile acelei Sicilii roditoare:
Așa Typhòn plăti-va necazul ce-l avu
Cu focul ce va curge din iuți săgeți ce frig,
De și ’negrit cărbune de trăsnetul lui Zeus,
Iar tu le știi prea bine și greu îți voiu fi dascăl.
Ci caută pe tine, cum poți, să te păstrezi,
Iar eu această soartă a mea voiu îndura-o
Pân’ Zeus, mai cuminte, mânia-și va opri.
Te laud și ’mpotrivă nimic nu voiu rosti:
Nu este nicio lipsă în binele ce-mi vrei,
Dar truda ți-o oprește, căci fără de folos
Mi-a fi a ta silință, de vrei s’o cheltuiești,
Ci caută tu însuți odihna de-o păstrează,
Căci eu, și dacă sufăr, nu vreau ca de aceia
Să dau o suferință și altora mai mulți!
O nu, nici dac’ asupră-mi povara ar cădea
A rudei tale, Atlas, acel care a stat
Spre soarele apune, coloană cerului,
Purtând lumea pe umeri, un chin nesuferit.
Mi-a fost și de acela atâta milă, care
În piatra siciană, născut din țărnă, stă,
Fantastică minune în peșteră, și ține,
De Typhon cel cu-o sută de capete, viteaz,
Ce Zeilor s’opune cu fălcile-i grozave
Și ochii lui aruncă de fulgere lumini,
Ca unul ce putere opune tiraniei
De sus, însă-l atinse săgețile lui Zeus
Neadormite, ’n culmea spre care se trufia:
Căzându-i lovitura, cu zgomot l-a trăsnit,
Și-acuma, chip zădarnic și fără de folos,
El zace lângă marea cu ’ngustele strâmtori
Supt însăși rădăcina vulcanului, la Etna,
Și sus în vârf lucrează de zor Hephaistos.
Pe-acolo s’or desface cu vremea râuri mari
De foc, ca să distrugă în gurile lor aspre
Câmpiile acelei Sicilii roditoare:
Așa Typhòn plăti-va necazul ce-l avu
Cu focul ce va curge din iuți săgeți ce frig,
De și ’negrit cărbune de trăsnetul lui Zeus,
Iar tu le știi prea bine și greu îți voiu fi dascăl.
Ci caută pe tine, cum poți, să te păstrezi,
Iar eu această soartă a mea voiu îndura-o
Pân’ Zeus, mai cuminte, mânia-și va opri.
OCEANUL.
Și nici măcar aceasta n’o crezi tu, Prometeu,
Că vorbe pot un suflet rănit să-l lecuiască?
Și nici măcar aceasta n’o crezi tu, Prometeu,
Că vorbe pot un suflet rănit să-l lecuiască?
PROMETEU.
Ba da, însă la vreme să-i ungă inima,
Iar nu uscând cu sila un suflet care fierbe.
Ba da, însă la vreme să-i ungă inima,
Iar nu uscând cu sila un suflet care fierbe.
OCEANUL.
Ci spune-mi: crezi pedeapsa c’o meriți, de mai poți,
La cele viitoare gândind, să îndrăznești?
Ci spune-mi: crezi pedeapsa c’o meriți, de mai poți,
La cele viitoare gândind, să îndrăznești?
PROMETEU.
Prostie, ușurință, o trudă în zădar.
Prostie, ușurință, o trudă în zădar.
OCEANUL.
Ci lasă-mă de-această boală să pătimesc,
Căci e câștig când omul cuminte n’o arată.
Ci lasă-mă de-această boală să pătimesc,
Căci e câștig când omul cuminte n’o arată.
PROMETEU.
Îți pare că aceasta greșeal’ a mea ar fi?
Îți pare că aceasta greșeal’ a mea ar fi?
OCEANUL.
Așa, mă ’ndreaptă vorba ta, limpede, spre casă.
Așa, mă ’ndreaptă vorba ta, limpede, spre casă.
PROMETEU.
Ci nu vreau ca durerea-mi să-ți deie un vrăjmaș.
Ci nu vreau ca durerea-mi să-ți deie un vrăjmaș.
OCEANUL.
E vorba de acela ce ține astăzi cerul?
E vorba de acela ce ține astăzi cerul?
PROMETEU.
Păzește, să nu-ți ardă inima!
Păzește, să nu-ți ardă inima!
OCEANUL.
Îți este ’nvățătura mai bună, suferința.
Îți este ’nvățătura mai bună, suferința.
PROMETEU.
Trimete deci și poartă această minte-a ta!
Trimete deci și poartă această minte-a ta!
OCEANUL.
Mi-ai dat deci la plecare acest cuvânt din urmă,
Căci pasărea cu patru aripi lovește-acum,
Etern în dreapta cale și bucuros, acuma,
Ea și-ar pleca genunchi ’n sălașele de-acasă.
Mi-ai dat deci la plecare acest cuvânt din urmă,
Căci pasărea cu patru aripi lovește-acum,
Etern în dreapta cale și bucuros, acuma,
Ea și-ar pleca genunchi ’n sălașele de-acasă.
CORUL.
De soarta ta fatală mi-i milă, Prometeu,
Din ochii miei duioșii șiroiu de lacrimi vin,
Pe-obraz se lasă roua
Din umede izvoare,
Căci toate-s o tristeță, și Zëus cel de sus,
Cu legile lui înseși,
Presintă zeilor
Domnind, stăpâna-i lanță.
Și toată țara însăși răsun’ acum de tine.
Măreață și bătrână, ea plânge pentru astă
Pedeaps ’a ta și-a celor asemenea cu tine.
Așa fac toți acei
Din Asia cea pură.
Durerea-ți, ce răsună,
Ei o compătimesc.
Și fetele din Colchis,
Vitezele la luptă
Și Sciții, cetele
Ce-și au sălașele
La Balta Meotidă
Și floarea bărbăteasc’ a
Sarmaților pe culmi,
La porți caucasiene,
Oștire dușmănoasă,
Săgețile-ascuțite la oaste-și freamătă.
N’a fost mai înainte un chin premergător
Titanului ce este
Legat cu lanț de-oțel,
Decât puterea mare a dârzului Atlàs,
Ce sprijină pe umăr
A’ polului poveri.
Și valul mării strigă,
De milă plânge-adâncul,
Se mișcă pân’ și negrul adânc al Iadului.
Izvoarele din care curg apele sfințite
Înaltă psalmul lor.
De soarta ta fatală mi-i milă, Prometeu,
Din ochii miei duioșii șiroiu de lacrimi vin,
Pe-obraz se lasă roua
Din umede izvoare,
Căci toate-s o tristeță, și Zëus cel de sus,
Cu legile lui înseși,
Presintă zeilor
Domnind, stăpâna-i lanță.
Și toată țara însăși răsun’ acum de tine.
Măreață și bătrână, ea plânge pentru astă
Pedeaps ’a ta și-a celor asemenea cu tine.
Așa fac toți acei
Din Asia cea pură.
Durerea-ți, ce răsună,
Ei o compătimesc.
Și fetele din Colchis,
Vitezele la luptă
Și Sciții, cetele
Ce-și au sălașele
La Balta Meotidă
Și floarea bărbăteasc’ a
Sarmaților pe culmi,
La porți caucasiene,
Oștire dușmănoasă,
Săgețile-ascuțite la oaste-și freamătă.
N’a fost mai înainte un chin premergător
Titanului ce este
Legat cu lanț de-oțel,
Decât puterea mare a dârzului Atlàs,
Ce sprijină pe umăr
A’ polului poveri.
Și valul mării strigă,
De milă plânge-adâncul,
Se mișcă pân’ și negrul adânc al Iadului.
Izvoarele din care curg apele sfințite
Înaltă psalmul lor.
PROMETEU.
Nu credeți că din ciudă sau poate din mândrie
Eu tac; însă mă roade un gând în inimă,
Când văd cum astă soartă a mea mă umilește,
De și nu aflu altul care la zeii noi
Să fi putut aduce o slujbă ca a mea.
Dar, fie în tăcere, căci doar eu le vorbesc,
Spre tine, cea ce știe, iar celor muritori
Să li-ascultați năcazul de care sufăr ei,
Cum sufletelor proaste li-am dat a minții rază,
Voiu spune deci, și fără mustrare pentru ei,
Ci urmărind doar numai ce bine li-am dat eu:
Aveau ochi înainte, dar încă nu vedeau
Și, ascultând, auzul ei nu-l aveau, ci parcă
Erau icoane-asemeni cu cele de prin vis,
Treceau confusă vreme și nu aveau nici case
Clădite spre lumină și nici lucrul de lemn,
Ci supt pământ vīața-și târau ca furnicuțe,
În tainiți fără soare, scobite în adânc;
Nu li erau știute nici simțul iernilor,
Nici primăvara ’n floare, nici vara cea bogată,
Ci toate o părere: atâta li era.
Ci eu li-am dat știința de stele, rostul lumii.
Ei nu-și aflase ceata gândirilor alese,
Nici slovele pe care în scris să le adune,
Organ al amintirii și mam ’a Muselor,
Eu li-am supus supt juguri și vitele de drum
Și le-am făcut plecate la munca omenească,
Acea mai grea din toate, și cai voioși de hăț
I-am înhămat la cară, minune-a bogăției.
Pe mare pân ’atuncea, afar’ de mine, nimeni
Nu a găsit în pânze puterea de-a pluti.
Și eu, sărmanul, care atâta meșteșug
Aflat-am omenirii, nu pot găsi acum
Un mijloc ca năcazul să-l lepăd de la mine.
Nu credeți că din ciudă sau poate din mândrie
Eu tac; însă mă roade un gând în inimă,
Când văd cum astă soartă a mea mă umilește,
De și nu aflu altul care la zeii noi
Să fi putut aduce o slujbă ca a mea.
Dar, fie în tăcere, căci doar eu le vorbesc,
Spre tine, cea ce știe, iar celor muritori
Să li-ascultați năcazul de care sufăr ei,
Cum sufletelor proaste li-am dat a minții rază,
Voiu spune deci, și fără mustrare pentru ei,
Ci urmărind doar numai ce bine li-am dat eu:
Aveau ochi înainte, dar încă nu vedeau
Și, ascultând, auzul ei nu-l aveau, ci parcă
Erau icoane-asemeni cu cele de prin vis,
Treceau confusă vreme și nu aveau nici case
Clădite spre lumină și nici lucrul de lemn,
Ci supt pământ vīața-și târau ca furnicuțe,
În tainiți fără soare, scobite în adânc;
Nu li erau știute nici simțul iernilor,
Nici primăvara ’n floare, nici vara cea bogată,
Ci toate o părere: atâta li era.
Ci eu li-am dat știința de stele, rostul lumii.
Ei nu-și aflase ceata gândirilor alese,
Nici slovele pe care în scris să le adune,
Organ al amintirii și mam ’a Muselor,
Eu li-am supus supt juguri și vitele de drum
Și le-am făcut plecate la munca omenească,
Acea mai grea din toate, și cai voioși de hăț
I-am înhămat la cară, minune-a bogăției.
Pe mare pân ’atuncea, afar’ de mine, nimeni
Nu a găsit în pânze puterea de-a pluti.
Și eu, sărmanul, care atâta meșteșug
Aflat-am omenirii, nu pot găsi acum
Un mijloc ca năcazul să-l lepăd de la mine.
CORUL.
Pățit-ai àstfel, findcă din gând ai scăpătat:
E medic rău la boala în care a căzut
Acela care-și pierde încrederea, și leacul
Nu poate să-l găsească prin mijloc potrivit.
Pățit-ai àstfel, findcă din gând ai scăpătat:
E medic rău la boala în care a căzut
Acela care-și pierde încrederea, și leacul
Nu poate să-l găsească prin mijloc potrivit.
PROMETEU.
Ci vei afla acuma, mai mult: vei admira
Ce arte și ce drumuri cu mintea li-am găsit.
Căci doar în vremea veche, când boala năvălia,
Nici leac n’a fost vre unul, nici mijloc de hrănit
N’a fost, și bun, și sigur, ci doar se istoviau
În marea lor nevoie, iar eu li-am arătat
Dorita băutură a leacurilor blânde,
Cu care de-orice boală acum se apără
Și li-am deschis comoara de vrajă ce-o știam;
Eu cel d’intâiu din visuri făcuiu alegerea,
Și li-am vădit ce este ’n oracol de folos
Și ’n zborul cel nesigur al păsării cu ghiare.
Simbòluri neștiute eu li-am descoperit:
Li-am spus pe cele blânde spre-a le domestici,
Și care au un nume mai bun, și ce hrănire
Cer ele fiecare și orice legături
De ură și iubire, de viață-împreună,
Și ce-i în măruntaie și chiar coloarea care
Ar fi spre mulțămirea acelor zei cerești.
Ba ce-i ficatul, fierea si felul osebit,
Și ce li se ’nfășoară pe mațe și arzând
În foc năprasnic, àstfel la artă am condus
Pe oameni, și chiar semnul ce este ’n foc ascuns
Eu l-am vădit la ochii ce încă nu vedeau.
Aceasta îmi fu fapta. Dar și pe-alăturea
Foloasele ascunse ’n pământ li-am indicat.
Aramă, fier și aur și-argint, zăcând în fund,
Să spuie fără mine de-au stat a le găsi,
O, nimeni, știu prea bine, și ei nu-l pot ascunde,
Și ’ntr’un cuvânt, pe toate de vreai să le cuprinzi,
Întreaga artă este prin mine, Prometeu!
Ci vei afla acuma, mai mult: vei admira
Ce arte și ce drumuri cu mintea li-am găsit.
Căci doar în vremea veche, când boala năvălia,
Nici leac n’a fost vre unul, nici mijloc de hrănit
N’a fost, și bun, și sigur, ci doar se istoviau
În marea lor nevoie, iar eu li-am arătat
Dorita băutură a leacurilor blânde,
Cu care de-orice boală acum se apără
Și li-am deschis comoara de vrajă ce-o știam;
Eu cel d’intâiu din visuri făcuiu alegerea,
Și li-am vădit ce este ’n oracol de folos
Și ’n zborul cel nesigur al păsării cu ghiare.
Simbòluri neștiute eu li-am descoperit:
Li-am spus pe cele blânde spre-a le domestici,
Și care au un nume mai bun, și ce hrănire
Cer ele fiecare și orice legături
De ură și iubire, de viață-împreună,
Și ce-i în măruntaie și chiar coloarea care
Ar fi spre mulțămirea acelor zei cerești.
Ba ce-i ficatul, fierea si felul osebit,
Și ce li se ’nfășoară pe mațe și arzând
În foc năprasnic, àstfel la artă am condus
Pe oameni, și chiar semnul ce este ’n foc ascuns
Eu l-am vădit la ochii ce încă nu vedeau.
Aceasta îmi fu fapta. Dar și pe-alăturea
Foloasele ascunse ’n pământ li-am indicat.
Aramă, fier și aur și-argint, zăcând în fund,
Să spuie fără mine de-au stat a le găsi,
O, nimeni, știu prea bine, și ei nu-l pot ascunde,
Și ’ntr’un cuvânt, pe toate de vreai să le cuprinzi,
Întreaga artă este prin mine, Prometeu!
CORUL,
Nu este de nevoie acum ca fără rost
Să vie la năcazu-ți, căci am speranță bună
C’odată din aceste grozave legături
Scăpat vei fi, ca Zeus el însuși de puternic.
Nu este de nevoie acum ca fără rost
Să vie la năcazu-ți, căci am speranță bună
C’odată din aceste grozave legături
Scăpat vei fi, ca Zeus el însuși de puternic.
PROMETEU.
Dar nu mi-a fost aceasta soartă menită mie
Ca eu în suferință de mii și mii de feluri
Să stau plecat supt lanțuri ca astea ce le port?
Și arta ’n fața soartei e tot fără putere.
Dar nu mi-a fost aceasta soartă menită mie
Ca eu în suferință de mii și mii de feluri
Să stau plecat supt lanțuri ca astea ce le port?
Și arta ’n fața soartei e tot fără putere.
CORUL.
Și cine poate soarta aceast’ a o schimba?
Și cine poate soarta aceast’ a o schimba?
PROMETEU.
Doar Moirele ’ntreite și-acele Erinìi!
Doar Moirele ’ntreite și-acele Erinìi!
CORUL.
Și Zeŭs e lângă ele tot mai fără putere?
Și Zeŭs e lângă ele tot mai fără putere?
PROMETEU.
De soarta ce-i menită, el însuși n’a scăpa.
De soarta ce-i menită, el însuși n’a scăpa.
CORUL.
Și care-i este soarta decât: a tot domni?
Și care-i este soarta decât: a tot domni?
PROMETEU.
Pe-aceasta nu sânt sigur, și nu-mi e limpede.
Pe-aceasta nu sânt sigur, și nu-mi e limpede.
CORUL.
Și care-i lucrul strașnic pe care-l ții ascuns?
Și care-i lucrul strașnic pe care-l ții ascuns?
PROMETEU.
De alta țìneți minte, dar nu-i vreme de-aceste,
Ci încă ’n întunerec el va mai fi cuprins
Mai mult, căci eu, acesta, pe el l-oiu mântui
Atunci, din aste lanțuri de care sânt legat.
De alta țìneți minte, dar nu-i vreme de-aceste,
Ci încă ’n întunerec el va mai fi cuprins
Mai mult, căci eu, acesta, pe el l-oiu mântui
Atunci, din aste lanțuri de care sânt legat.
CORUL.
Acel ce e stăpânul,
El, Zeus, să nu-opuie
Putere ’n fața mea.
Și nici pe zei vre-odată
De jertfele pioase de boi să nu-i lipsesc
La vadul cel ce n’are sfârșit, la Ocean.
Nici nu greșesc cu vorba.
Ci ’n pieptu-mi să rămâie, să nu se uite ’n veci.
Plăcut e a-și întinde vīața cu speranțe,
Cu umbra fericirii s’o mângâie ’n zădar,
Ci mă ’nfior văzându-ți
În mii de chinuri trupul,
Căci, fără a te teme,
De Zeŭs, cu gând semeț
Iubești prea mult pe oameni.
Ci vezi ce-ți e răsplata și zi, prietene,
Ce-ți dau ei, efemerii? Nu vezi tu ce puțină
Li este lor puterea,
De-ai zice că-i un vis,
De care ei se lasă așa îmbrobodiți?
Și sfatul omenesc
Nu poate să atace-a lui Zeus armonie.
Nu le-am aflat acestea, privind grozava-ți soartă,
Și iată-mi vine cântul
Ce la purificarea
De nuntă ți-l cântau
În ziua când aduseși în casa părintească
Pe cea de o potrivă cu tine, Hediona,
În patul-împreună ca dreapt’ a ta soție.
Acel ce e stăpânul,
El, Zeus, să nu-opuie
Putere ’n fața mea.
Și nici pe zei vre-odată
De jertfele pioase de boi să nu-i lipsesc
La vadul cel ce n’are sfârșit, la Ocean.
Nici nu greșesc cu vorba.
Ci ’n pieptu-mi să rămâie, să nu se uite ’n veci.
Plăcut e a-și întinde vīața cu speranțe,
Cu umbra fericirii s’o mângâie ’n zădar,
Ci mă ’nfior văzându-ți
În mii de chinuri trupul,
Căci, fără a te teme,
De Zeŭs, cu gând semeț
Iubești prea mult pe oameni.
Ci vezi ce-ți e răsplata și zi, prietene,
Ce-ți dau ei, efemerii? Nu vezi tu ce puțină
Li este lor puterea,
De-ai zice că-i un vis,
De care ei se lasă așa îmbrobodiți?
Și sfatul omenesc
Nu poate să atace-a lui Zeus armonie.
Nu le-am aflat acestea, privind grozava-ți soartă,
Și iată-mi vine cântul
Ce la purificarea
De nuntă ți-l cântau
În ziua când aduseși în casa părintească
Pe cea de o potrivă cu tine, Hediona,
În patul-împreună ca dreapt’ a ta soție.
Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.