< Poesii (1888-1894)

Poesii (1888-1894)/Țiganiĭ

Țiganiĭ
Prin focul arșițeĭ de soare,
  Prin șesurĭ largĭ de n’aŭ sfîrșit,
  Sĕ duc țiganiĭ liniștit,
Spre țărĭ acufundate ’n zare
    La răsărit.

Și-ĭ cald de-ĭ vîntul ca de pară;
  Cenușă-ĭ ĭarba sub picior;
  Eĭ n’aŭ popas că-ĭ arde-un dor
De cerul sfînt de-odinioară,
    De țara lor.

Prin nesfîrșitul bărăgan
  Sĕ duc doĭnind cu vĭers de foc
  Un traĭŭ mînat din loc în loc
Făr’ de-adăpost, fără de-alean,
    Făr’ de noroc!

Și sĕ tot duc…; doar unul numa
  În drumul lor spre răsărit
  Rămîne ’n urmă istovit:
El îĭ moșneag și e acuma
    Către sfirșit.

Perdea de lacrimĭ îl apasă
  Pe ochĭ orbițĭ de-atîta soare;
  Prin ceață-ĭ cată ’n depărtare
Și-ĭ vede cum sĕ duc și-l lasă
    Uitat de moare.

«Vĕ ducețĭ…; duce-vĕ-țĭ cu bine
  «În țara mea, la cîmpul sfînt
  «Cu florĭ ce rîd și c’un pămînt
«Ce-ar fi avut și pentru mine
    «Loc de mormînt.

«Duceți-ĭ dorul ce i-l port,
  «Duceți-mĭ dragostea la frațĭ…
  «Pe-aicĭ maĭ mult nu ’ntărziațĭ —
«Și de-țĭ ajunge — pe cel mort
    «Să nu-l uitațĭ».

Cu ochĭ de flacără ce moare
  Să uită trist păn’ la sfîrșit
  Cum merg țiganiĭ liniștit
Spre țărĭ acufundate ’n zare
    La răsărit.

    Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.