Pescarul

Sub stele, ce străbat cleștarul nopții
Și-nvie luciul apei, iazul este
Un cec visat de sălcii credincioase,
Îngenunchiate pentru rugăciune.

O lotcă se desprinde-ncet. — Lopata
Ei cade cadențând singurătatea.

— Pescare, ce îndrumi din vâslă luntrea
Pe-un iaz cu stele sau pe-un cer cu nuferi,
Și stai încovoiat ca sub o cruce,
Ridică-te-n picioare, — Fii profetul
Semeț, ce-azvârle tuturor Cuvântul,
Și pescuiește-n suflete vecia.
Năvodul tău desface-l, — îl aruncă!

Ai prins luceafărul din cer! — Scânteie
Cu solzi de-argint, tremurător în plasă.
Și stea cu stea în juru-i, înstelarea:
În bură și-n ninsoare de lumină,
În picături de ploaie sclipitoare,
În grindină tăcută de luceferi,
Prin plasa ta, pescare, se adună.

Apleacă-te puțin, trăgând de mreajă:
Un univers se clatină (pe valuri). —
Apleacă-te mai mult pe el: sub tine
Ard stelele acum așa de-aproape
Că umbra mânii tale le atinge. —
Ținându-le legate în rețele,
Voivod te crezi, stăpânitor pe ceruri,
Și te apleci puțin, mai mult deodată:
Brusc, umbra ta din ape îți răsare. —
În lături feri: și cerul iar coboară, —
Și îl privești mai doritor, pescare,
De când presimți că poate e departe...

Revine lotca-n țărm, în zori. — Lopata
Ei cade întristând singurătatea.

E zi. — Pe iaz sa răsfirat cununa
De nuferi albi, bătută-n stele de-aur...
La mal un om își trage plasa goală,
Și stă încovoiat ca pentru rugă.