Pastel sentimental

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania, coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori asfințitul rece
Străbătând podoaba crengilor subțiri,
Luminează-n, bolți de trandafiri...

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se faze drum pustiu de car,
Și-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare-că sporește liniștea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopții trece pe câmpii;
Când singurătatea umbrele-și arată,
Când departe-n șesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de ghiață părul despletit.

Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis:
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis.
Treci, lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare și necunoscute;

Treci, ducând o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor, —
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind de-odată lungi păreri-de-rău,
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...
Astfel, cu mirare, te trezești când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum.