Moartea răpindu'l instantaneu, par'că știa că o agonie de câte-va ore ar fi șters de pe figura cadavrului seninătatea marmoreană a unei statui, despre care ne vorbesc cei cari au văzut pe poet culcat sub coperământul catafalcului.

Ast-fel fiind poetul, versurile lui nu puteau fi de cât ceia-ce sunt: o simfonie de raze, de sonorități, de culori, de parfum, de suavitate, de farmec, de tot ce produce zîmbiri și suspine de mulțumire.

Poetul n'a plâns, nu s'a lamentat nici o dată în versurile sale. El n'are nici o înrudire cu familia acelor poeți cugetători și triști, în cari intră sensibilul și filosoful Sully Prudhomme; pesimistul, refugiat în seninele contemplațiunl estetice, Leconte de Lisle; budistul Jean Lahor; revoltata prometee, M-me Louise Ackermann, etc. Poetul „nu prea ia viața în serios”, cum zice Renan; această viață la a cărei distrugere au visat atât de sumbru toți discipolii lui Schopenhauer, și care rămâne puternică și eternă ca și moartea, ca și iubirea.