140 Presimțind a suferinței și-a furtunelor turbare, Caută mal dinainte o lumină de scăpare, Inlr'un port mal liniștit. Dacă această iluzie ar fi r6mas ve- cinie în orizontul eî albastru, de sigur că nici o dată fruntea poetului nu s'ar fi înorat subt o negură de decepțiuni amare, cart i-au zdruncinat toată viața. O iluzie pierdută, — 1-a pierdut: Patru ani ml-am plâns destinul și ml-am blestemat simțirea, Patru ani ml-a fost legată libertatea și simțirea D-al tău pas amăgitor! In « Venere si Madonă» a lui Emi- nescu, întâlnim același plângere, același decepționism de femele. Poetul își bles- temă iubita sub cele mal crude învi- nuiri. Dar de o dată, își oprește mânia, — și din nou, în ecstazul adorațiunel, o o Iartă și o • roagă să uite învinuirea lui «crudă și nedreaptă». Aceasta arată caracterul lui Eminescu blând și Iertător. ^Ilusia pierdută» însă, se sfîrșește cu un țipăt suprem de durere și ură: Adio, dar lung adio, lung și fără revedere! Ași dori, femele crudă, nici Pa douS înviere Să nu te mal pot vedea!