Pace (Octavian Goga, 2)

Eu port adese-n mine-o închisoare
În care strigă făcători de rele.
Din negura adâncurilor mele
Ei vin flămânzi de aer și de soare...

De câte ori îmi bat după zăbrele
Și-ar vrea să frângă vechile zăvoare...
I-aud cum cer în depărtări să zboare
Cu glas dogit, cu urlete rebele...

Dar totdeauna, pocăita minte,
Temutul paznic, fără de iertare,
Nemilostiv le iese înainte.

Închide porți, cu mâna-i pricepută,
Și-n urma ei în suflet reapare
Aceeași pace veștedă și mută.