Oribila răzbunare a unui scaun șchiop

— Poem dramatic. —

O zi trecuse numai de la Sfântu Dumitru,
O masă, un fotolu, un pat și un pupitru
Ședeau în jurul unul biet scaun ce gemea
Bolnav și într-o rână proptit d-o canapea.
— Ce al monșer? l-întreabă amicii săi în cor.
— Nenorocire frate! Mi-am rupt ieri un picior.
Știți, un hamal sălbatic ne smulse din salon
Și ne-aruncă cu forța pe toți în camion.
Înghesuit ca într-o cutie cu sardele,
Am dat curs liber scârbei și indignării mele.
Voi știți că nici odată ei n-am fost meloman,
EI bine, mă trântise alături d-un pian!
Și, ce-i mai grav, hamalul (dea Domnu-un foc să-l arză)
Zvârlise peste mine o putină cu varză!
Ce-i drept, clavirul fuse d-o politețe rară,
Căci a tăcut într-una; dar putina vulgară
Împrăștia în juru-mi un astfel de parfum,
Că nu mai avui forța să merg cu voi pe drum!
Deci mă smucii odată, și — hop din camion:
Dar săritura asta mi-a fost cu ghinion,
Căci naiba mă împinse prea brusc să mă reped,
Ș-așa pierdui vai dreptul d-a-mi zice patruped!...
— De, dragă, zise patul cu voce plângătoare,
Unde nu-i cap — proverbul a spus — vai de picioare:
Ș-acum, sărmane scaun, să nu crezi că sunt cobe,
Vei fi zvârlit în prada nesățioasei sobe
Ce va 'nghiți cadavru-ți în pântecu-i de foc!
— Ah, blestemată soartă lipsită de noroc!
Gemu cu jale șchiopul. De și-ar fi rupt piciorul
Un om mergând pe stradă, cum s-ar fi strâns poporul
În preajma sa, și-ndată vr-un doctor îl pansa,
Iar presa-i da portretul și-l intervieva;
O pensie pe urmă i s-ar fi acordat
Prin stăruința vre-unui samsar sau deputat.
Un scaun însă-ndată ce-și rupe un picior
Zvârlit e fără milă pe rugul arzător!...
Voi, fraților, știți bine cum mi-am slujit stăpânul,
E drept deci să se poarte cu mine ca păgânul?
Când obosit de muncă se întorcea acasă,
De n-uși fi fost ei, oare cum ar fi stat la masă?
Ei care-i dam odihna cea plină de delicii,
Ei ce-i făceam pe gratis atâtea mari servicii,
Să pier de viu în flăcări sunt astăzi condamnat!
Dar... pst!... Iată că vine stăpânul mei ingrat.
Vă rog, mobile scumpe, să nu-i spuneți nimic,
Voiesc să-i joc o festă acestul om mojic.
Nu-i spuneți că pierdut-am pe veci al meu picior,
Vreai să-mi răzbun teribil, și-n urmă pot să mor.
Așa cum sunt acuma proptit de canapea
Infirmitatea-mi tristă el nu o va vedea...
Apoi perfidul scaun se adresă smerit
Către stăpân: — Stăpâne, îmi pari cam ostenit,
Ia mai poftim la mine să te-odihnești nițel!
Stăpânul, făr' să vadă că-și bate joc de el,
Se așeză... O clipă — și jos fu răsturnat
Da dura pe podele, izbindu-se de pat,
Că își făcu în frunte un colosal cucui.
Și-și rupse și sacoul într-un nemernic cui,
Sacou croit artistic de nentrecutul Melik!...
...Iar șontorogul scaun rânji mefistofelic.