O suflet!...

O, suflet, tu, văpaie stinsă,
Cenușă-a unui dor din ceruri,
De ce ți-e umbra-așa de-ntinsă
Și golul plin de-așa misteruri?
De ce nu știu care ți-e scrisul
Și care-i vrerea ta în toate...
Așa, eu parcă-s o cetate
Și tu că-ntr-însa ești proscrisul.
O, suflet, spune-mi ce te doare?
La ce gândești? ce-ai vrea să fii?
În mine stai ca la-nchisoare,
Eu sunt prea mic, — tu ești prea mare,
Dar cine ești? De unde vii?
Zădarnic mă încerc a-l face
Să-mi spuie-o vorbă... el e mut!...
În trista mea formă de lut
Ca orice suferă, el tace.