Mamei mari

E casa amintirii o casă cu pridvor,
Cu brâne și chilimuri pe încăperi zidite.
În drumul către dânsa, țin streajă dreaptă plopii,
Și în pereți icoane de morți bătrâni veghează.
Strămoși din altă vreme, de care-uitând de jocuri
Copii ne apropiarăm privind cu sfiiciune
La fețele lor șterse de sfinți în mânăstiri.

În casa amintirii nu-i astăzi și nu-i ieri,
Căci orologiul vremii a încetat să bată
Și clipa netrăită a înghețat pe el.
Dar prin iatac adesea te-apucă și te fură
Miresmele cosite a florilor de fân,
Păstrate sub răcoarea pânzetului de in.

Și seara pe divane în liniștite-odăi
Tot mai pogoară cântec și zumzănit de strună
Ca de pe alăuta plăpândelor visări,
Când în apus de soare și n răsărit de lună
Simțim zădărnicia întâilor uitări.

Rămân aceleași toate, și somnul fără zbucium
Îl dorm sub coperișul aceluiaș trecut.
Stafie, trece gândul prin casa mea străveche
Sub raza călăuză a visului tăcut.

— În casa cu pridvorul boltitelor zidiri
Ca-n ori și care toamnă ca umbre, umbre, umbre...
Sosit-au trecătorii aduși de drumul verii,
Sosit-au călătorii cam ori și care an,
La chip, la port sunt gemeni și numai sunt aceiași,
Căci ochiul fiecărui ascunde altă clipă
Fugară, împietrită în câte-o amintire...
Și fie-care-n spate povara ei o poartă
Ca s-o descarce-n poala boltitelor cămări,
Și fie-care-n suflet durerea ei o duce
Ca s-o adoarmă-n pacea tăcutelor cămări...
Și toți pe lângă vatră s-așează: licărește
Ciudat lumina vieții, pe rând în ochii lor.

— De mult uitasem casa cu plopii însoțiți.
Dorind o împăcare voit-am s-o revăd.
Schimbată am găsit-o și fără suflet, nouă,
Necunoscut de nouă, ea, buna casă veche,
În care colindasem sălășluindu-mi viața.

Și reîncepe ceasul să bată ne-ncetat,
Și vremea dezrobită pornește măsurat...

Și închizând în urmă odăile străine,
M-am dus, m-am dus în lume, cu-atâția morți în mine...