Mai târziu

prin gratiile cerului zilele se dau peste cap ca maimuțele
marea își scoate limba la stele, vântul
ca un preot în odăjdii oficiază între frunzele de tăcere

și iată că trăsura somnului sărbătorească
intră pe potecile privirii în catifea nisipul,
inima ca o poartă de bronz sună revenirea,
heliotropii lunei alunecă pe scările aerului,
mesteacănii își pun șorțuri albe ca infirmierii,
din depărtări cornul de vânătoare tulbură sufletul
ca un acvarium.