MADONNA MIA

Sub bolta viței înflorită,
Cu dulce umbră adumbrită,
Ca din icoane răsărită,
Zării iubita mea în vis.
În chip de sfântă florentină,
Cu ochii limpeziți de vină,
Trecea plutind într-o lumină
De paradis.

Apoi urmând a lor stăpână,
Mai albi ca mieii dintr-o stână,
Veneau ținându-se de mână
Cuminți, doi heruvimi copii.
Sub paza aripelor sale
Cântau ca-n strane ogivale
De răsuna întreaga vale
Cu melodii.

Și inima fără de veste
Mi-a înflorit ca 'ntr-o poveste,
În cace nu știi visul este
Predomnitor sau dacă nui-i;
Ca-n țara basmelor în care
Nu crezi de-i Așteptata-n zare,
Ori mincinoasa arătare
A nimănui.

Sub cort de ramuri veștejite,
De goana norilor umbrite,
În vremea frunzelor cernite,
Văzui aievea ori în vis
Pe-un pat de flori de beladonă,
Un chip de palidă madonă
Într-o lumină monotonă
De cer închis.

Iar peste frăgezimea feții
Ochind privirea lor, semeții,
Vegheau în taina dimineții
Nepăsători dol îngeri rei...
Și-n fâlfâiri de aripi grele
Umbrarul patimelor rele
Îl așterneau ca largi zăbrele
Pe fruntea ei.

Și inima-mi fără de veste
Se veșteji ca 'ntr-o poveste,
În care toamna doamnă este
Pe racla recelui pământ,
Și n-a 'ntrebat pe negrii îngeri
Pe cine duc fără de plângeri,
În ale zorilor răsfrângeri,

În spre mormânt.