Lacul (Poe, Emil Gulian)

În primăvara tinereții mi-a fost dat
Mai des, din lumea toată, să străbat
Un colț, pe care nu puteam să nu-l iubesc —
Așa vrăjit păstra în umbră, nelumesc,
Un lac sălbatec, strâns în țărmul dur,
Cu pini ca niște turnuri împrejur.

Numai când noaptea giulgiul pe-acest loc
(Și peste lac) și-l desfăcea, ca peste tot,
Numai când mistic, vântul ca urgia
Își îngâna pe ape melodia —
Numai atunci — mă cuprindea sălbatic
Teroarea lacului cel singuratic.

Teroare totuși ce nu era spaimă,
Ci un extaz tremurător ce-abea îngaimă —
Nici pietre scumpe-oricâte mi s-ar da
Să-i lămuresc fiorul nu mi-ar ajuta
Și nici Iubirea toată — chiar a ta.

Căci Moartea era în veninul din valuri,
Mormânt deschis adânc între maluri
Pentru cel ce — ca mine — credea că ar scoate
Din ele balsam de năluci depărtate —
Al cărui suflet părăsit doar el face
Un Eden din apele acelea posace.