Izvorul amintirii

Izvorul amintirii se pierde ne-nceput...
Acelaș fân în floare ne urmărește-n luncă.
În rugăciunea serii adoarme-aceeași muncă
Pe dealul unde doarme întregul meu trecut.

A vremilor furtună ne stinge și ne-aruncă
Lumina fericirii în candele de lut.
Dar noi ce-n piept ascundem un cimitir tăcut
De clipe care fură, domnim a ei poruncă.

Noi știm deșertăciunea clipitelor ce sunt.
Ca două umbre trecem; pășind pe un mormânt
Urmăm cărarea noastră în liniștea ce pare.

Acei ce ne trăiră și au iubit în piept,
Mai mor a doua oară cu noi în înserare,
Sau ne măresc trecutul cu ochiul înțelept?...