Ispita (George Ranetti)

Din bolta plumburie cad fulgi-ncetinel...
Pe câmpul de bătaie, pe negrele tranșee,
Azi cerul parcă-ntinde al păcii alb drapel.

Și multora, omătul cu albeața, lui de crin.
Tulburător evocă vagi nuduri de femeie
Ori văruiala unui perete de cămin.

Ce bine-ar fi acasă, ici, la focul verii,
Cu glume și cu basme și doine din cimpoi,
Și — răsucind mustața — cu snoave de război
Să-ți minunezi tot neamul, și cuscrii și cumetrii.

Dar peste drum, aproape doar cinci sute de netul,
Stau liftele vrăjmașe ce-au năvălit la noi,
Și ispitirea păcii din fulgii albi și moi
Pe inimi cade rece și cu asprimea pietrii.