Frumusețea

Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
Și sânii-mi de care atâția se striviră
Poeților o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă și adâncă.

În larg azur ca sfinxul stau mândră și ciudată;
Mi-i inima de gheață și trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
Și nu plâng niciodată și nu râd niciodată.

Poeții pe vecie ursiți ai firii mele,
Ca-n fața unui templu cu mândri stâlpi senini
Își vor petrece viața în studii lungi și grele

Căci am ca să-i înduplec pe-acești amanți blajini
Oglinzi în care totul mult mai frumos s-așterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.