Fata din străini

Venea cu orice vară nouă
Într’o vâlcea printre păstori,
O fată prea frumoasă’n vrajă,
Când piruiau privighetori.

Vâlceaua aceea n’o născuse,
De unde e, nu se știa,
Și urma îi pierea de’ndată
Ce fata iar adio-și lua.

Însuflețea cu o privire,
Și inimi se făceau mai largi,
Dar o mărire, o mândrie,
Îndepărtau de ochii-i dragi.

Venea cu flori, venea cu poame,
Ce-au pârguit in alte țări,
Pe sub lumina altui soare,
Prin mai îmbelșugate zări.

Ea împărțea la fiecare :
Dulci fructe unui, altui flori ;
Și tânărul și moșu’n cârje,
Se’ntorc cu dar la casa lor.

Bineveniți erau cu toții,
Dar de’ntălnea îndrăgostiți,
Le întindea pe cel mai dulce
Cules din pomii înfloriți.