Elenei (Edgar Allan Poe, 1)

Elena, frumusețea ta — e pentru mine
Asemenea corăbiilor Niceene de-altădată,
Ce, lunecând pe o mare parfumată,
Duceau călătorul ostenit să-l aline
Coasta natală visată.

Căci pribegeam pe mări dezolate ca ale Sodomei,
Când hiacintul părului tău și clasica ta figură,
Gloriei Greciei, — splendorii Romei, —
Ca unui cămin, din nou mă dădură.

Ca într-o nișe în ale ferestrelor focuri,
Dreaptă statuie mi-apăruși înainte,
În mână cu lampa de agată fierbinte!
Ah, Psyché, venită din locuri
Ce sunt Țări Sfinte!