Ea — lui(1)

Urcăm iar poteca la vie în toamna ce-ntârzie-acuma;
Răpit-a ieri culegătorul dintr-ânsa roditul ei rod,
Și jalnic sub vițe golașe s-așterne al frunzei norod,
Pe care, cu giulgiul ei rece, încet îl acoperă bruma.

Ce tristă e via culeasă sub cer căptușit și opac!
Ce trist e când nu-i zburătoare să-nscrie în aer vre-o dungă!
În juru-mi e pace, și totuși dorințele nu se alungă:
Lovit în furtuna de patimi mi-e sufletul ca un copac.

Acuma flăcăii frământă în lin caldul must sub picioare
De sânge îți pare că-i grapa strivită-n călcâiul semeț,
În veselul cânt de lăută și-n chiote de cântăreț...
Iubite, să nu-mi calci iubirea, căci va sângera și mă doare