De-acuma toată mângâierea
Ultimi flos, praetereunte postquam
De-acuma toată mângâierea
Nu poate fi decât uitarea.
Când floarea cată să se plece
Sub ferul plugului ce trece
Încet și-adînc pe cea câmpie,
De geaba plângi, ea tot nu-nvie.
Se poate ca la primăvară
O alta-n locu-i să răsară,
Dar cea lovită nu învie
Ci cade ruptă pe vecie.
Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.