Ce dăinuiește

Ruina zice mănăstirii:
„Putere-am fost și-am stăpânit
O lume ce s'a umilit,
Ori am supus-o nimicirii.”

Și mănăstirea îi răspunde:
„De ce așa de dârz te ții?
Văzuiu căzând împărățîi,
Dar sufletul mieu tot pătrunde”

Ci floarea cea de câmp aude...
„Ce n'a fost oare pe pământ
Și 'n gând, și astăzi nu mai sânt,
Dar iarba, jos, tot dăinuiește.”