CA-N POVESTE

Domnea în vremea veche un Crai și o Crăiasă.
Ei, buni ca alba pită, dospită de pe masă,
Purtau zăpadă-n creștet, și primăveri în piept,
Căci gândul le fusese și blând și înțelept; —
Și flori târzii crescute sub neaua iernii-n drum,
Doar amintiri de bine mai culegeau acum.

Dar le certa norocul un singur rău mereu:
Copii să aibă-n casă nu dase Dumnezeu,
Și mult le-ar fi fost dorul s-adoarmă-o zi pe spate
Ca brazii de la munte cu crengile rotate,
Umbriți de însă-și umbra roditului vlăstar.
— Nădejdile apuse ademenesc mai rar,
Și vă găteați obștește și singuri spre mormânt,
Când se-ndură Prea Sfântul de traiul vostru sfânt,
Și-o bună dimineață trimise-n casa voastră
Un pui de fată-adusă de-o pasăre măiastră.
Iar când v-ați zărit visul alăturea de voi,
Albastrul din privire v-a înflorit. Apoi
Ileana i-ați pus nume ș-ați poruncit să fie
Botez cum n-apucase a voastră-mpărăție.

Din patru părți de lume, acum curgeau șirag
La Curte musafirii cinstiți — de ți-era drag
Să vezi voinicii mândrii din șea cum se desprind,
Și mândre Cosânzene pe praguri răsărind
Ca floarea după ploaie; vestiții Împărați
Cu pravila în mână și-n zale îmbrăcați,
Vlădicii, cuvioșii, în cârje și-n potcap,
Și cărturarii gârbovi ce poartă lumea-n cap...
— Dar iată și o zână în mersu-i legănat...
Ea portul la păiajen în zori și la lucrat
În două ițe numai, când iarba moale, naltă
Adună pietre scumpe și rouă laolaltă...
De borangic năframe pe plete lungi îi flutur'
Și poartă în spinare o aripă de flutur,
Și unde-i zboară ochii s-aprinde strop de soare...
Iar Luna, însăși Luna, veni cu Carul Mare,
Când noaptea învelește pădurile de rodii,
Și vezi trecând pe ceruri rătăcitoare zodii...
Piticii de la munte cu graiul ne-nțeles
Drept cărucior de poștă, în pripă, și-au ales
Ciuperca roșe trasă de patru iepuri sprinteni
Ce Broască, surugiul, îndeamnă dând din pinteni,
Iar când sunând din frunză pădurile de laur
Deschiseră cărare, sosi și un Balaur...
Luceferii veniră călări pe curcubeie,
Și Soarele, departe mai mult nevrând să steie,
— De necrezut povestea-i, dar încă nu vă mint —
Ivitu-sa din umbră cu nimbul lui de argint...
Și a trăit fetița de-mpătat
Mai mândră ca lumina lunii pline,
Dar ochii ei aveau priviri străine
Și inima-i era cleștar curat,
Căci Dor nu turburase niciodată
Cu visul lui, visarea ei de fată.

Venit-au ca s-o ceară la părinți
Din patru părți din lume, pețitorii;
Ea îi oprea cu zâmbetul surorii,
Și îi gonea cu ochii ei cuminți...
Și fruntea Împăratului se-ncruntă,
Dar casa lui rămase fără nuntă.

Zadarnic întruni bătrânul Crai,
Cu zor la Curte babele și vracii,
Din trupu-i tânăr să alunge dracii,
Și s-o îmbrace cu-al miresei strai,
Copila lui rămas-a de zăpadă:
Plecat-au pețitorii toți, grămadă.

Și luni de zile au trecut, și ani...
Sub arcuirea merilor în floare,
Se plimbă singură-n apus de soare
Domnița străjuită de castani;
Când, iată, în vederea-i nu se-ncrede,
Pe Făt-Frumos călare că mi-l vede.

Semeț grăiește fiul de-mpătrat:
Prin șapte țări venii, Domniță dragă,
Iubirea ta să-mi fie ca o fragă
Unui drumeț de drumuri însetat. —
Obrazul fetii i se face nalbă,
Pe-un ram de măr își culcă fața albă.

Încet răspunde fata de-mpărat:
Când ramul meu purta-va măr de aur,
Eu voi simți al dorului tezaur.
Ia ramul și te du neturburat! —
Și Făt-Frumos îl ia cu minte dreaptă,
Spre Răsărit nădejdea lui se-ndreaptă.

............................................................

Și primăveri de-arândul se înveliră merii,
Și iarna foi de aur din pomi a scuturat,
Și ea privea amurguri pe drumul depărtat,
Pe care el pornise în zarea primăverii...

Dar primăveri și ierni, pustii sau îngropat,
Și nu s-a mai întors feciorul de-mpărat.

Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.