Cătră tinerii poeți
I
Întunecată-i steaua țării noastre...
Înstrăinați trăim în zile grele,
Și viitorul — plin de semne rele —
Vestește lacrămi numai — și dezastre...
Spre voi se-ndreaptă glasul rugii mele,
Frați cîntăreți ! Sus inimele voastre,
Poeți pierduți prin nori și-n zări albastre
Ce nu visați decît la flori și stele...
Nu osteniți, ca-n asfințit de seară,
Ci — treji la mîndrul sunet de fanfară —
Veniți cu suflet și cu voie bună
Spre soarele ce-i gata să răsară,
Să înălțăm iar flamura străbună
A dragostei de lege și de țară !
II
Cîntați umbriți de-a flamurei aripă
Sub care uriași bătrîni luptară !
Au n-auziți pe-ntinsele hotare
Ce jalnic paseri mari de pradă țipă ?
Și nu vedeți ce nouri se-nălțară ?...
Grea vijelie-n fiecare clipă
Ne spulberă comorile-n risipă —
Chiar sfînta noastră doină stă să piară !
Copii răzleți ai mîndrei noastre nații !
De mai trăiește-n voi simțire vie,
Veniți atunci și vă cunoașteți frații !
Sădiți în inimi vechea bărbăție,
Avînturi mari, eterne aspirații...
Și numele pe veci sfințit vă fie !
III
Eu nu-s decît un singur glas din satul
Pierdut în noapte... Numai o ființă
Din miile ce-așteaptă-n suferință —
Dar va veni odată mult-visatul !
Veni-va — și cîntări de biruință
Vor izbucni de-a lungul și de-a latul,
Din munți și văi gonind pe Necuratul
Ce vrea să stingă-n voi orice credință !
Eu nu-s decît un sol — eu sunt drumețul
Grăbit — și noaptea înapoi mă cere...
Sunt flacăra pe care-o poartă vîntul,
Dar trebuie să vină cîntărețul !
El va slăvi măreața Înviere :
Veniți cu toții să vestim cuvîntul !...