Cântecul din urmă

Am obosit umblând alandala
Prin hârburi, dudaie și gloate.
Demult mi-e tocită sandala
Și moarte iubirile toate.

Acuma, la actul final,
Numai strigoii-amintirii
Dănțuie crud, rătăcind, infernal
În jur, în meandrele firii.

Cerul e și el putred, lălâu,
Nicio salvare nu-i țipă în creștet.
Nicio minune în ciute, în grâu
Și Domnul e veșted.

Meschin se dărâmă, rece coboară
Visul în cripta bolnavă.
Râme băloase, neguri omoară
Fruntea suavă.

O! naiv jucător în azur,
Flamura, slava, cocorii ucide;
Drept se ridică, sălbatec, impur
Lupul uitării cu dește livide.