Cântecele cazacului
I
Pe șesul nins fără ninsoare,
Cresc codrii desfrunziți sub lună,
Sau suliți, pâlcuri, se adună
Pe stepă oare?
O, suflete, te prind călării!
O, suflet, tremură, căci iată
Cum vin prin iarba nearată
Haiducii zării.
Cazacii, vântul: cot la cot...
Cazacii: scară lângă scară,
Vârtej, potop... cu suliți ară
Văzduhul tot...
O, suflet, vânător de vise,
Te lasă-n urma nălucirii
Pe stepele închipuirii
Întredeschise.
II
Pe stepa legănată de vântul primăverii,
Legați-vă iubirea de inimi și de șea,
Ca o dorință surdă, pitită, a panterii
Când vede cerbul negru pe câmpul alb de nea.
La pândă, la pândă
Oigur lângă Oigur!
Și stepa împrejur
Cu iarba ei plăpândă...
La pândă Oigur!
Pe stepa nemișcată sub jar aprins de vară,
Legați-vă izbânda de suflet și de oblânc,
O! cei de-un neam cu lupii ce-n liniștea lunară
Pornesc pe stepa largă de dorul ei adânc.
Călare, călare
Oigur lângă Oigurl
Și stepa împrejur
Sporind din zare-n zare...
Călare Oigur!
Pe stepa argintată de bruma toamnei sure,
Legați-vă norocul de inimi și de șea.
Uitați că-n zbor săgeata veni-va să vi-l fure,
O, voi, stăpânii morții, dar stăpâniți de ea.
'Nainte, 'nainte
Oigur lângă Oigur!
Și stepa împrejur
Cu visul ei fierbinte...
'Nainte Oigur!
Pe stepa troienită de-a iernilor urgie,
Legați-vă mormântul de suflet și de-oblânc,
Când corbii de pe ceruri de sânge, reînvie
Întunecând amurgul cu norul lor adânc.
Spre moarte, spre moarte
Oigur lângă Oigur!
Când stepa împrejur
La toți ni se împarte,
La moarte Oigur!
III
Mi-ai ars coliba de cioban,
Și turmele, mi le-ai răpit,
Strămoșii, mi i-ai necinstit,
Iubita, tu mi-ai pângărit
O, Timur Kban!
De-un neam acum cu lupul sur,
Trăiesc ca lupul pe pământ.
Azvârl din arcul meu răsfrânt,
Urlând, săgeata mea în vânt
O, Khan Timur!
De trece-n zare vre-un chervan
Îl jefuiesc după-al meu plac.
Ce-mi pasă dacă-n iarbă zac
Atâția morți pentr-un cazac
O, Timur Khan!
Va răsări și ziua, jur,
În fața mea când tu vei sta,
Când ghioaga mea și ghioaga ta
Cu dor de sânge vor lupta
O, Kban Timur!
Dar ne-nfrânatul meu cârlan
Goni-va negru-ți armăsar.
Obrazul tău va fi de var,
Și pieptu-ți roșu ca un jar,
O, Timur Kban!
IV
Înmlădierea largă a stepelor oigute,
— Întrecerea nebună de iarbă și de cer, —
Ce-n zori de zi se naște cu freamăt de pădure,
Și prin amurguri scade armonizând murmure,
Dorința mea de ducă și calul meu o cer.
Plugarii să rămână în strâmtele bordee!
O, suflet fără margini, spre nesfârșit mă du
Pe stepa legănată de nalte graminee,
Căci numai stepa poate nomadului să deie
Beția voiniciei ce-n ziduri se pierdu.
Cazac rănit de moarte cu sângerândă rană,
Călare ostășește de suliți biruit,
Nu vreau culcușul, țeapăn întins sub sfânta strană,
Sub crucea prăvălită greoaie ca o stană,
Ci iarba vreau să-mi cânte cu val neliniștit.
Din huma mea trupească să crească-albașttii scaii,
Când gândul lunii urcă pe ceruri sinilii...
Și poate printre stele vor căuta Nogaii,
— Povestitori de basme și păstorindu-și caii, —
Privirea mea stelară veghind pe herghelii.