CÂNTECELE MĂRII

Mi-ai cerut, privind talazul nebrăzdat de nici o navă,
Unde-și moaie doar aripa zborul unui elcovan,
Să-ți aduc din fundul mării ca pescarul năzdrăvan,
O minune să desfete nostalgia ta bolnavă.

Și prin valuri translucide cu vibrații de fosfor,
Unde tremură sargasul și se-nalță goemonii,
Lângă stelele de mare cu-nflorirea anemonii,
Scufundat-am în adâncuri dorul meu lampadofor.

Cu lumina într-o mână și într-alta cu tridentul,
Gol, purtând în ochi iubirea, și năvodul între dinți,
Dar purtat de amăgirea unei veșnice credinți,
A lăsat să-l năpădească și să-l tragă-n fund curentul.

Pescui ursine rare, mărgărint cu luciu de stea,
Pe nisipuri fabuloase ca grădinele Golcundei,
Când cu soarele, din zare vine cavalcada undei
Cu penașuri de lumină și cu coamele de nea...

Și culese flori de nufăr — ce pe țărm erau meduze,
Scoici trandafirii ursite s-aibă-un farmec feminin,
Când în adumbrirea zilei valul mării e senin,
Și în limpeziri de vise formele devin confuze.

Lumină smaraldul arctic sub ghețarul triumfal
Duse plasa în azurul însoritelor escale,
Și din apa nemișcată până-n ape tropicale
Toate mările cuprinse le aprinse val cu val.

Răscolind prin oceane irizatele vitrine
Cu crengi roșii de coraliu și cu alb mărgăritar,
Dorul meu și-a tras năvodul din talaze pentru tine,
Dar în el găsit-ai numai, din întregul mării dar,
Sarea lacrimelor mele printre spumele marine.

Apare a Polului magică stea
Pe albe pustiuri de ghiață,
Și-n noapte, de țărmuri cuprinse de nea
Verzi valuri vuind se agață.

Răsună ghețarul cu ropot prelung,
Când apele dau să-l pătrundă.
Prin somnul zăpezii chemări îi ajung
Rostite din undă în undă:

— Departe e-o mare cu val de smarald
Spre care vâslează năierii.
Murmură talazul și-n aerul cald
Șoptesc foșnitori palmierii.

Trec pasări cu pene albastre, în stol,
Umbrind străvezia-i oglindă,
Și-n cercuri răzlețe atol după-atol
Se-ncearcă zadarnic s-o prindă.

Cresc poame de aur, rodesc, apoi cad
Pe iarbă culese de vânturi
În insuli-grădine, ce tainice scad
Prin zări, ca-nflorite pământuri. —

Lung geme ghețarul; să plece ar vrea
Spre marea de-apururi senină,
Dar frigul îl leagă, și-a Polului stea
Îi varsă o rece lumină.

Și gerul trosnește de dorul etern
A soarelui țară să vadă.
Năprasnic se zbate: din albul infern
Se rupe un pisc de zăpadă.

E slobod, și drumul se-ntinde spre Sud!
E slobod pe sloboda mare!
Prin spumă de valuri, cu creștetul ud
Despică o nouă cărare...

Și lasă Banchiza cu tristul ei Nord,
Îl smulge dorința păgână...
Și tremură steaua, și-al mării acord
O ultimă rugă îngână.

Departe, pe-o mare cu val de smarald,
Se-nalță un sloi de ninsoare. —
Fantastica navă în aerul cald
Descrește sub raze de soare...

Vin pasări cu pene albastre alin,
Umbrind străvezia-i făptură,

Pe care de-acuma cu farmec deplin
Și visul și moartea, o fură.

Pe când peste Poluri o limpede stea
Cu raza ei tristă transpare,
Ursită de-apururi pe ceruri să stea...

Și pleacă ghețarii pe mare.

Valul-oglindă
Tremură stele;
Umbre, pe ele
Norii colindă.

Pacea-noptării
Rece se lasă,
Ca o mireasă
Sfântă a mării.

Profitul antic,
O luntre celtă
Și-îndreaptă, sveltă,
În spre Atlantic.

Mort doarme totul,
Singur pe mare
Stă-n nemișcate
Palid, pilotul.

Dar sub amarul
Apei ce crește,
Se risipește
Galben, ghețarul.

Se-nalță soarele din mare
Nebiruit.
Ghețarii se aprind în zare,
Și ard ca flăcări de serbare,
Spre răsărit.

Înalte valuri se destramă
Pe țărm săpat.
Năieri, luați barda ce sfarămă!
Vă puneți coiful de aramă,
Înaripat!

Pe bărci cu cai sculptați în proră
Cabrând în vânt,
Noi vom pomi prin auroră,
Când marea râde și e soră
Cu orice-avânt.

În ritmul vâslei mânuite
De lopătari,
Visa-vom ape nesfârșite
Cu insule necucerite
De alți barbari...

Și să murim de-i scris: să fie
Legați de za,
Loviți în crudă bătălie,
Ca să zburăm cu-o Walkirie
În Walhala!

Coboară în cascadă
Coline de cleștar,
Și se ridică iar
Cu creasta de zăpadă.

Dus pânza! Să se-ndoaie
— O aripă în vânt, —
Și-al valului avânt
Cu spumă să ne ploaie!

Cârmaciu, barbar ca dorul
Ce crud ne mușcă-n piept,
Ne du pe ape drept..
Să ne uităm ogorul.

Pe veci să-nghită zarea
Pădurile de nea,
Căci visul nostru vrea
Să cucerească marea.

Lungi stoluri grăbite țin calea spre Nord;
Trist ele țipă.
Departe, amurgul azvârle-n fiord
Aur o clipă.

Pătate de umbră, dorm apele verzi,
Moarte pe mare.
Zadarnic te-ncaieri cu dorul, când pierzi
Țărmul din zare.

De zile lăsat-am valul nomad
Lin să ne ducă, —
Azi de zăpada umbrită de brad,
Dor ne apucă;

Și buciumul nostru și-aruncă păgân
Glasul pe unde...
Doar țipăt de paseri pe noapte stăpân,
Jalnic răspunde.

Lăsând colibă și părinți,
Ținând cuțitul între dinți,
Cu dor de sânge-n ochi fierbinți,
Vom înota departe.

Zărit-am, azi, străin catarg
Ce s-a oprit pe-al mării larg,
Căci vânturi nu-s, și nu se sparg
Talazurile moarte.

Spre el ne-om duce câte doi
Cu valuri verzi pe umeri goi...
În juru-i se va naște-un roi
De dușmănii cumplite.

Di când s-aprinde-al lunii jar,
De pupa joasă de stejar
Ne-om agăța, izvorând rar
Din ape potolite.

Tăcuți, ne vom târî pe brânci,
Cum șerpii se lungesc pe stânci
Și-n clipa liniștei adânci,
Urlând, sări-vom gloată.

Va izbucni un scurt război:
Se vor lupta doi câte doi.
Uciși vor fi străinii,-apoi
Prăda-vom luntrea toată.

Din ea nu vreau Nimic să-mi dați. —
A voastră fie! Răsturnați
Comori de-arginți nenumărați,
Din lada punții ude.

Răpi-voi doar o fată: ea
Să tremure de groaza mea,
Dar dornică să mi se dea
De teama mării crude.

Femeie, lasă-mă! căci marea
Se zbate ca un cal ne-nfrânt,
Nechează valul, și chemarea
M-ajunge clocotind în vânt.

Alerg la țărm. — Domnind pe malul
Înalt și drept, mă rup din stânci:
În brațe mi se frânge valul
Murmurător sub spume-adânci.

Mă lupt cu el, și ei cu mine:
Îl prind de coama lui de nea,
Îl fugăresc, dar iar revine
Nebiruit ca o rețea.

Zadarnic vreau la trântă dreaptă,
Ca să-l dobor: se scurge-n veci,
Și pe la spate cum se-ndreaptă
Mă-nlănțue cu lanțuri reci.

În văl de spume să mă culce
Învins mă dau, dar el tiptil
Se face mlădios, și dulce
Mă leagănă ca pe-un copil.

Pe pieptu-mi gol, pe-obraz, pe gene
Mă mângâie cu mâni de vis. —
Simt unda cum își mișcă-alene
Pe 'ntinse-oglinzi un cer deschis.

Ș-adorm în jocul legănării
Cum doarme-n porturi un catarg,
Ce-a cunoscut iubirea mării,
Di pururi va porni spre larg.

Las noaptea soră să coboare
Pe ape și pe fruntea mea...
Și lângă mine ca o floare
Răsare limpede, o stea.

Pe țărmul apei liniștite,
În vis mergând văzui, Iubite,
Un om cu pleoapele lipite,
Senin și trece ca un zeu.

Purta în păru-i flori marine,
Și semăna atât cu tine
În cât strigai cu spaimă: Cine
A omorât iubitul meu?

Dar marea spumegând pe stâncă,
Zvârli în liniștea adâncă
— O glasul ei răsună încă! —
Această vorbă numai: Eu.

Apoi cu-aceiaș nepăsare
Se potoli eterna mate.
Și lângă ținem înserate
Să plâng rămas-am numai eu.

Căsuțele cetăților bretone,
Cu spate-adus și șoapte guturale,
Ca babe-ngenunchiate la vecernii,
Se-nchină-n umbra naltei catedrale.

În zori de zi se împânzește marea...
Prin neguri zăbrelite de lumină,
Răsună rar, cu glasuri monotone,
Dulci clopote, blajine, în surdină.

Nevestele pescarilor ce pleacă,
Nu se bocesc, nu flutură batiste,
Simțind prelung cum se golește zarea,
Dar li se umflă piepturile triste...

Și în amurg, când neguri se îndeasă
Pe-ntinsul sur al mărilor bretone,
Mai stau, purtând copilul lor în brațe,
Ca pe vitralii ștersele Madone.

Departe, undeva, sunt porturi ce așteaptă...
Pe mări, ca pasări albe corăbii se îndreaptă.

Pe țărmuri, undeva, se-nalță palmierii...
Se-naripează pânza în vântul primăverii,

La Poluri, undeva, ghețari sunt și morene...
Ce vise cheamă zborul corsarelor carene?

Ning aur, undeva, pădurile mimozii...
În galbena-noptare mai stau visând matrozii.

Prin insuli, undeva, creole au ochi stranii...
Pe punte tot veghează sub lună căpitanii.

O, țara, undeva, a basmelor arabe!...
Îmbătrânesc piloții cătând în astrolabe.

Golcunda, undeva, Formoza, dorm sub stele...
E greu în inimi dorul, și ancorele-s grele.

Răsare, undeva, Ophirul, — ce departe...
Sunt morți conquistadorii, galerele sunt sparte.
Fereastra ta deschisă e pe mare,
Visarea mea pe ape se deschide...

Iubito, al tău suflet e o floare
Ce în amurg petalele-și închide.
Se strânge-ntreg la pieptu-mi: în grădină
La fel adoarme floarea pe tulpină.

Pe mare trec trei pasări mari și țipă...

În pene albe poartă fremătarea
Furtunii prin catarge împânzite.
Cu vânt se umflă larga lor aripă.
Te du cu noi! Nădejdea mea îmi țipă.

Și Vis și Dor îmi strigă-n cor: Pornește
Să fi părtaș al cerului și-al mării.
Te du cu noi! Spre ce ținut himeric
Ce-a înflorit la granița uitării,
Spre ce ostrov de vise și de brume,
Nu știm, dar șterge-n ochii tăi o lume
Înțelenită-n lut și-n întuneric. —
Înaripează omeneasca râmă!
Întinde-n vânturi pene de zăpadă!
Te du prin țara norilor de spume.
Înalță-te spre ultima Pleiadă...
Și cupa ta trupească o sfărâmă
De țărmul șters al ultimului Thule.
Plutește-n larguri singur tu cu zborul,
De dragul lui și-al vântului din aripi!

Pe ceruri pier trei umbre mari în noapte...

Iubito, lângă mine stai, și marea
Îți cântă-ncet, și tace trist, și-n șoapte
Se plânge iar, și tace iar, și cântă.

Iubito, lângă mine-mi ești străină,
Și sufletu-mi pe ape se avântă.

Fereastra ta deschisă e pe mare...

— Iubite, lângă tine stau, și marea
Ca ție-mi cântă-ncet, și-mi cântă iarăș.
Dar o ascult ca pe un vechiu tovarăș.
Zadarnic țipă păsările zării,
În van mă strigă valul răzvrătirii,
Căci marea mea e cântecul iubirii,
Iubirea mea e melodia mării.