Aquarele/Cerul

CERUL

Firește, trebuĭe să fie:
O armonie, un mister,
Ce-atrage sufletul spre cer.

In trista mea copilărie,—
Cu paginile eĭ de plîngerĭ,—
Credeam că ceru’ĭ plin de îngerĭ…

Credința mea e astă-zĭ dusă,
Cu ea și-al visurilor stol,—
Și astă-zĭ cerul meu e gol!

Dar, ca o taĭnă ’n vecĭ nespusă,
Rămas-a vecĭnicul mister
Ce-atrage sufletu-mĭ spre cer!

Acest articol este emis de la Wikisource. Textul este licențiat sub Creative Commons - Attribution - Sharealike. Se pot aplica termeni suplimentari pentru fișierele media.