A șaptea din elegiile romane

O ce vesel în Roma mă simt ! de gândesc iar la vremea
Când neguroasa mea zi Nordului mâ’ncătușa,
Turbure cerul și greu se apleca peste fruntea-mi,
Fără colori, fără chip, lumea-mi zăcea împrejur.
Și peste mine tot eu, al ne’mpăcatului Spirit
Drum de asprime pândind, în cugetare cădeam.

Acum luminează lucind Eterul aprins a mea frunte ;
Febus le chiamă, el zeu : forme, colori se ivesc.
Noaptea scânteie de sori, răsună de dulce cântare,
Luna-mi străluce mai clară ca ziua de Nord.
Ce fericire mi-e dată ! Visez eu ? Primește
Ambrozianu-ți palat, Jupiter tată, pe oaspe ?
Ah, aici zac și întind brațele către genunchii
Tăi sa te rog. Mă ascultă, tu, Jupiter, Xenius!

Cum am pătruns ? Eu nu știu singur s’o spun. Îl cuprinse
Pe călător zâna Hebe și’n curți mă aduse ?
I-a poruncit un erou sus să-l călăuzească ?
Mândra greșit-a ? S’o ierți ! Lasă-mi nedreptul câștig !
Fiică îți e și Fortuna; minune de daruri
Ca și o fată le dă, după toanele ei.
Zeu, bucuros ești de oaspeți ? O nu respinge pe-acela
Ce-l găzduești in Olimp, svârlindu-l jos la pământ.
Cum de’ndrăsnești, tu poete? Mă iartă, înaltul.
Capitolinul tău deal e un al doilea Olimp.
Jupiter mă’ngăduiască, iar Hermes târziu să mă ducă
Drumul lui Cestius, încet până în Orkusul scund.